Există răni care nu vin din pierderi mari, ci din gesturi mici. Un cuvânt strecurat la urechea cui nu trebuia. O frază scoasă din context și pusă în fața altora. O mică modificare a realității, făcută cu mâna sigură a bijutierului: nu o minciună de proporții, ci o nuanță mutată, o virgulă așezată altfel, atât cât să se schimbe sensul...
"Sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin." — Terențiu
Există un gest pe care îl învățăm devreme și îl uităm târziu: gestul de a ține. Ținem o familie laolaltă, o prietenie care obosește, un job care ne golește, o imagine despre noi pe care ne e teamă s-o crape cineva. Ținem cu ambele mâini, cu umerii încordați, cu respirația oprită, ca pe o oală fierbinte pe care nu...
Sunt lucruri pe care părinții ni le-au dăruit cu cea mai bună intenție și pe care le-am purtat în suflet zeci de ani, fără să le punem vreodată la îndoială. Este despre o lecție pe care eu am înțeles-o târziu. Foarte târziu.
Trăim într-o epocă în care tehnologia ar trebui să ne economisească timpul. Avem telefoane inteligente, internet de mare viteză, aplicații pentru orice și servicii digitale care ne sunt prezentate ca soluții miraculoase pentru o viață mai simplă. Și totuși, paradoxal, parcă niciodată nu am avut mai puțin timp.
N-am rămas mult timp nicăieri.
Nici în case. Nici în profesii. Nici măcar în versiunile mele.
De fiecare dată când viața începea să prindă contur stabil, apărea în mine o neliniște tăcută, ca un tren auzit noaptea de la mare distanță. Și plecam.
Uneori spre alt oraș. Alteori spre altă profesie. Alteori doar spre o...
În fiecare zi, mii de români urcă într-un autobuz, tramvai, troleibuz sau metrou. Se grăbesc spre serviciu, spre școală, spre piață sau spre casă. Privesc pe geam, verifică telefonul, ascultă muzică, se gândesc la problemele lor. Orașul trece pe lângă ei, dar de cele mai multe ori fără să spună nimic. Pentru că merg zilnic cu autobuzul, inevitabil...
Sunt zile în care viața nu mai are nevoie de metafore sofisticate.
