Căutări

Poate eram făcută pentru drum

N-am rămas mult timp nicăieri.
Nici în case. Nici în profesii. Nici măcar în versiunile mele.
De fiecare dată când viața începea să prindă contur stabil, apărea în mine o neliniște tăcută, ca un tren auzit noaptea de la mare distanță. Și plecam.
Uneori spre alt oraș. Alteori spre altă profesie. Alteori doar spre o altă femeie din mine, pe care încă nu o cunoșteam. 

Există oameni care își găsesc locul devreme.
Se așază într-un oraș, într-o profesie, într-o casă și, încet-încet, viața începe să crească în jurul lor asemenea iederii pe zidurile vechi. Au rădăcini adânci și liniștea aceea tăcută a lucrurilor care nu mai trebuie căutate.

Eu nu am fost unul dintre acei oameni.

Ani întregi am crezut că problema era locul. Orașul. Apartamentul. Meseria. Poate vecinii. Poate zgomotul. Poate spațiul prea mic. Sau prea mare. Poate lumina care cădea greșit în camerele în care încercam să-mi construiesc ideea de "acasă".

Dar neliniștea venea întotdeauna cu mine.

La început nu i-am înțeles vocea. O confundam cu ambiția, cu nevoia de evoluție, cu dorința firească de mai bine. Și poate că toate acestea erau adevărate. Numai că, undeva în adâncul meu, exista ceva mai greu de numit: senzația că viața adevărată mă aștepta mereu puțin mai departe.

Credeam că spațiul mă va liniști. Dar uneori omul își mărește camerele fără să-și poată lărgi pacea interioară. Astăzi înțeleg că nu schimbam doar apartamente. Schimbam versiuni ale mele. În fiecare casă încercam să locuiască altă femeie: una mai sigură, mai împăcată, mai definită.

Niciuna nu rămânea suficient.

Plecam din apartamente așa cum alții ies din haine care nu le mai seamănă. La început cu ezitare, apoi cu o grabă aproape instinctivă. Ca și cum pereții începeau, după o vreme, să se apropie prea mult de mine. Uneori mă întreb dacă nu cumva există oameni născuți pentru stabilitate și alții născuți pentru mișcare. Oameni care înfloresc în permanență și oameni care înfloresc doar în trecere. Poate că eu aparțineam celei de-a doua categorii. Am schimbat apoi orașe, profesii, drumuri și identități cu aceeași ușurință cu care un râu își schimbă forma fără să-și piardă direcția. Iașul a rămas în urmă ca o fotografie îngălbenită de timp. Galațiul a devenit o altă încercare de început. Austria — o altă naștere. Fiecare loc mă primea pentru o vreme, iar eu încercam să mă așez în el ca într-o poveste care poate, de data aceasta, va fi definitivă. Dar definitivul nu venea niciodată. Acum, privind înapoi, înțeleg că viața mea nu a fost construită din stabilități, ci din traversări. Eu nu am trăit între pereți. Am trăit între plecări. Poate că alți oameni au avut rădăcini. Eu am avut drumuri.

Am schimbat case, orașe și țări crezând că îmi caut locul. Abia târziu am înțeles că omul nu își găsește liniștea într-o adresă, ci într-o împăcare cu sine.

Ce caut, de fapt?

La început credeam că fug de lipsuri. Apoi am crezut că fug de limite. Mai târziu am înțeles că nu fugeam de ceva, ci alergam către o imagine ideală a vieții care se îndepărta mereu, asemenea orizontului. Există oameni care trăiesc bine în repetiție. Pentru ei, rutina este siguranță. Același drum, aceeași cafenea, aceleași ferestre, aceeași ordine a lucrurilor. Ei înfloresc în stabilitate. Eu începeam să mă sting în ea. După un timp, fiecare loc începea să mă doară prin permanență. Simțeam cum zilele devin identice, cum pereții mă cunosc prea bine, cum viața începe să capete contururi fixe. Și exact atunci apărea în mine neliniștea.