Lecția pe care am învățat-o prea târziu

Sunt lucruri pe care părinții ni le-au dăruit cu cea mai bună intenție și pe care le-am purtat în suflet zeci de ani, fără să le punem vreodată la îndoială. Este despre o lecție pe care eu am înțeles-o târziu. Foarte târziu.

Am fost crescută cu convingerea că omul valoros nu vorbește despre el. Că modestia este semnul unei bune educații. Că dacă muncești în tăcere, dacă îți faci treaba cu seriozitate și dacă lași faptele să vorbească, lumea va observa singură ceea ce ai construit. Ani la rând am crezut că acesta este drumul firesc.

Mi se părea chiar elegant să rămân în plan secund. Să nu-mi prezint cărțile prea insistent. Să nu-mi enumăr realizările. Să nu spun că am muncit ani întregi pentru un proiect. Îmi spuneam că valoarea nu are nevoie de reclamă. Astăzi nu mai sunt atât de sigură.

Astăzi am înțeles ceva ce generația părinților mei nu avea cum să mă învețe. Nu pentru că au greșit. Ci pentru că au trăit într-o altă lume. Ei au trăit într-o vreme în care modestia era suficientă.

Noi trăim într-o vreme în care vizibilitatea a devenit condiția existenței publice. Este o diferență uriașă.

"Pe vremuri", oamenii aveau răgaz să descopere valoarea. Astăzi, valoarea trebuie mai întâi să fie văzută pentru a putea fi descoperită.

Și atunci am înțeles un adevăr simplu, pe care mi-aș fi dorit să-l aflu cu douăzeci de ani mai devreme:

Dacă nu vorbești și despre tine, nimeni nu o va face în locul tău.

Există o formă de modestie care înnobilează și una care te condamnă la anonimat. Prima spune: "Îi respect pe ceilalți." Cea de-a doua spune: "Nu contez suficient cât să mă fac auzit."

Între cele două este o diferență uriașă.

Vanitatea spune:

"Priviți cât sunt de important."

Demnitatea spune:

"Aceasta este munca mea. Am investit ani din viață în ea și cred că merită să fie cunoscută."

Între cele două există o diferență uriașă.

Un scriitor nu are obligația să fie zgomotos. Dar are datoria să nu-și ascundă propria lumină.

O lumânare aprinsă nu este lipsită de modestie pentru că luminează. Ea doar își împlinește rostul.

Poate că și noi, cei care scriem, ar trebui să învățăm să facem același lucru: să ne păstrăm bunul-simț, respectul și decența, dar să nu ne mai temem să ne prezentăm munca, să ne susținem cărțile și să ne afirmăm locul în lumea literară.

Pentru că modestia este o virtute. Dar invizibilitatea nu este.

Îmi aduc aminte de o minunată doamnă care mi-a spus: "Degeaba faci ouă, dacă nu și cotcodăcești!"

Dar din respect pentru munca ta și pentru timpul pe care l-ai investit în ea, este la fel de important să ai curajul să spui lumii:

"Aceasta este cartea mea. Aceasta este povestea mea. Iar dacă eu nu voi deschide această ușă, nu pot aștepta ca altcineva să o facă în locul meu."

Poate că aceasta este forma matură a modestiei: să nu te crezi mai mare decât ești, dar nici mai mic decât ai devenit prin munca și credința ta.

Daniela Gumann