Paradoxul nemulțumirii umane

Între foamea de ieri și nemulțumirea de astăzi

Istoria are un obicei curios: după ce trec anii, ne obligă să privim aceeași realitate dintr-un alt unghi.

Înainte de 1989, milioane de români își începeau ziua cu aceeași întrebare: "Oare se găsește ceva astăzi?" Se stătea la cozi fără să se știe ce urma să se vândă. O sticlă de ulei, un kilogram de zahăr, o bucată de carne sau, pur și simplu, speranța că nu ai stat degeaba câteva ore.

Nu mi-e dor de acele vremuri. Ar fi nedrept să spun asta. Familia mea a cunoscut prea bine câtă suferință a lăsat în urmă acel regim. Libertatea nu poate fi pusă în balanță cu niciun argument despre simplitatea de atunci.

Și totuși... Timpul are talentul de a scoate la lumină paradoxuri pe care, atunci când le trăim, nu le observăm.

Astăzi intrăm într-un supermarket și avem impresia că lumea întreagă încape pe câteva rafturi. Zeci de sortimente de pâine. Uleiuri presate la rece. Produse bio. Alimente fără zahăr, fără gluten, fără conservanți. Avem libertatea de a alege aproape orice.

Dar deschidem telefonul și descoperim că printre cele mai căutate subiecte sunt: cum să slăbesc, cum să mănânc mai puțin, cum să renunț la zahăr, care este dieta perfectă.

M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva aici începe adevăratul paradox al omului.

Ieri ne temeam că nu vom avea ce pune pe masă. Astăzi ne temem că punem prea mult.

Ieri număram feliile de pâine. Astăzi numărăm caloriile.

Ieri citeam eticheta ca să vedem prețul. Astăzi o citim ca să descoperim ingredientele.

Nu este o contradicție. Este poate, felul în care funcționează natura umană.

Îmi revine adesea în minte o afirmație atribuită lui Silviu Brucan, rostită într-un interviu televizat: că va veni vremea când magazinele vor fi pline, dar mulți nu vor avea bani să cumpere ceea ce văd. Dincolo de contextul politic al acelor ani, propoziția aceasta vorbește despre un adevăr care depășește orice epocă: belșugul nu înseamnă în mod automat mulțumire.

Există două feluri de sărăcie: una în care îți lipsește pâinea și alta în care nimic din ceea ce ai nu-ți mai este suficient.             Cea de-a doua este mult mai greu de vindecat.

Poate că aici greșim cel mai des. Credem că vom fi împăcați atunci când vom avea mai mult.

Mai mulți bani. Mai mult confort. Mai multă siguranță. Mai multe posibilități.

Dar omul are un talent ciudat: se obișnuiește cu binele mai repede decât își imaginează.

Ceea ce ieri era un vis, astăzi devine un drept.

Ceea ce ieri părea un miracol, mâine devine o rutină.

Așa se întâmplă cu aproape toate lucrurile importante.

Apa este doar apă, până când izvorul seacă.

Sănătatea este doar sănătate, până când medicul rostește un diagnostic.

Libertatea pare firească până când, cineva încearcă să ți-o ia.

Iar pâinea este doar pâine... până când lipsește.

Poate că nu foamea a dispărut. Poate doar și-a schimbat chipul. Astăzi nu mai flămânzim doar după hrană.

Flămânzim după succes. După apreciere. După validare. După tinerețe. După liniște. După timp.

După lucruri pe care credem că le vom prețui pentru totdeauna, până în clipa în care le vom avea.

Și atunci apare o altă dorință. Apoi încă una. Și încă una.

Când foamea dispare din stomac, începe să crească în dorințe. 

Nu cred că acesta este un defect. Dorința de a progresa a construit civilizații.

Dar există o graniță fină între dorința care te ridică și nemulțumirea care nu te mai lasă să vezi cât ai urcat.

Poate că adevărata bogăție nu înseamnă să ai tot ceea ce îți dorești. Poate că înseamnă să nu uiți valoarea a ceea ce ai primit.

Să poți intra într-un magazin plin fără să uiți că au existat vremuri în care oamenii intrau într-un magazin gol.

Să mănânci fără să uiți că pentru alții pâinea a fost, cândva, un privilegiu.

Să fii liber fără să uiți că libertatea nu este un obiect câștigat pentru totdeauna, ci o responsabilitate care trebuie apărată.

Istoria schimbă decorul. Dar omul rămâne, în esență, același.

Își mută dorințele dintr-un loc în altul, fără să observe că adevărata lui luptă nu este cu lipsurile, ci cu propria nemulțumire.

Iar poate cea mai importantă revoluție pe care o avem de făcut nu este în piețe, pe străzi sau în fața instituțiilor.

Este în noi înșine.

În ziua în care vom învăța să spunem, fără resemnare, ci cu luciditate și recunoștință: "Am destul ca să fiu fericit, dar nu încetez să cresc."

Pentru că echilibrul nu se naște atunci când avem totul.

Se naște în clipa în care învățăm să prețuim ceea ce avem, fără să încetăm să construim ceea ce putem deveni.

Omul aleargă toată viața după ceea ce îi lipsește și rareori se oprește să mulțumească pentru ceea ce are. 

Daniela Gumann