Cultura la îndemâna fiecăruia: cum pot stațiile de autobuz și clădirile istorice să devină profesori tăcuți ai orașului

În fiecare zi, mii de români urcă într-un autobuz, tramvai, troleibuz sau metrou. Se grăbesc spre serviciu, spre școală, spre piață sau spre casă. Privesc pe geam, verifică telefonul, ascultă muzică, se gândesc la problemele lor. Orașul trece pe lângă ei, dar de cele mai multe ori fără să spună nimic. Pentru că merg zilnic cu autobuzul, inevitabil ascult și anunțurile din stații. Unele sunt utile, altele banale, iar unele stârnesc chiar zâmbete. Auzi, de exemplu: „Stația Bloc Ialomița". Și te întrebi firesc: de ce bloc? De ce nu un reper cultural real, viu, important pentru oraș? În locul unor denumiri seci, tehnice sau lipsite de relevanță, stațiile din România ar putea purta numele unor instituții importante, personalități locale sau repere istorice autentice.

De exemplu:

• Stația Teatrul Nae Leonard
• Stația Colegiul Național Vasile Alecsandri
• Stația Mihai Eminescu
• Stația Nicolae Iorga
• Stația Henri Coandă
• Stația George Enescu

Iar după anunțarea stației, sistemul audio ar putea adăuga o propoziție scurtă:

„Urmează stația Teatrul Nae Leonard, important reper cultural al orașului, un fost un tenor, supranumit "Prințul operetei" născut la Galați.”

Auzi apoi: "Stația CNVA". Bun, pentru cine știe abrevierea e clar. Dar de ce nu este spus complet, cu respectul cuvenit: Colegiul Național Vasile Alecsandri?

Aici apare întrebarea simplă: dacă tot folosim zilnic transportul public, dacă mii de oameni aud aceste denumiri zi de zi, de ce să nu transformăm aceste secunde repetitive într-un exercițiu de cultură urbană? Și totuși, orașele noastre ar putea vorbi. Ar putea educa. Ar putea inspira.

Poate că a venit momentul ca autoritățile locale din întreaga țară, în special direcțiile de transport public, să privească stațiile nu doar ca puncte de urcare și coborâre, ci ca spații de cultură urbană. O idee simplă, elegantă și extrem de utilă: fiecare stație de transport public să poarte numele unei personalități importante din istoria, cultura sau viața publică românească, iar la anunțarea stației să existe și o scurtă prezentare audio despre acea figură reprezentativă.

Imaginați-vă următorul scenariu:

"Urmează stația Mihai Eminescu. Poet național al României, autor al capodoperei Luceafărul."

Sau:

"Urmează stația Nicolae Iorga. Istoric, academician și fost prim-ministru al României."

Sau:

"Urmează stația Henri Coandă. Inventator român, pionier al aviației mondiale."

Călătorul nu pierde nimic. Din contră, câștigă câteva secunde de informație valoroasă. Într-un an, un om care folosește frecvent transportul public ar acumula sute de astfel de mici capsule culturale. Fără efort. Fără costuri personale. Fără obligații. Ar fi o formă modernă de educație pasivă, accesibilă tuturor: elevi, pensionari, muncitori, turiști, tineri sau persoane care nu au timp să citească.

Orașul devine manual deschis

România are sute de personalități care merită readuse în memoria publică: scriitori, savanți, artiști, eroi, reformatori, inventatori, medici, profesori, oameni politici care au construit ceva durabil.

De ce să rămână aceste nume doar în manuale prăfuite sau pe plăci ignorate?

Stațiile de transport sunt locuri prin care trece viața reală. Tocmai acolo trebuie dusă cultura.

Un copil care merge zilnic la școală și aude de zece ori numele lui George Enescu va întreba, la un moment dat: "Cine a fost?" O întrebare simplă poate deschide un drum întreg.

O a doua idee la fel de necesară privește clădirile marcate deja cu inscripția "Monument Istoric".

Vedem des aceste plăcuțe. Sunt discrete, uneori prăfuite, alteori greu de observat. Trecem pe lângă ele fără să știm aproape nimic. Cine a locuit acolo? Ce s-a întâmplat în acea casă? Din ce an datează? Ce stil arhitectural are? De ce este importantă?

Ar fi firesc ca lângă fiecare marcaj oficial să existe o scurtă prezentare clară și elaborată:

• anul construcției
• proprietarul inițial
• rolul istoric al clădirii
• evenimente importante petrecute acolo
• valoarea arhitecturală
• eventual un cod QR pentru informații extinse

În marile orașe europene, asemenea practici sunt normale. La noi, încă tratăm patrimoniul ca pe un decor tăcut.

Aceste măsuri nu cer investiții uriașe. Nu presupun stadioane, betoane sau proiecte spectaculoase. Cer doar viziune și respect pentru memorie.

Un text audio bine redactat. O plăcuță modernă. Un cod QR. O bază de date locală. Colaborare cu istorici, profesori și muzee.

În schimb, beneficiile ar fi considerabile:

• creșterea culturii generale
• apropierea cetățenilor de identitatea locală
• educație informală pentru tineri
• interes turistic mai mare
• respect sporit pentru patrimoniu
• sentiment de apartenență la comunitate

Autoritățile locale pot lăsa ceva durabil

Mandatele trec. Funcțiile se schimbă. Dar un oraș educat rămâne.

Primarii, consiliile locale, companiile de transport și direcțiile de cultură au ocazia să facă ceva cu adevărat inteligent: să transforme rutina zilnică în oportunitate de cunoaștere.

Nu toți oamenii ajung la muzeu. Nu toți merg la bibliotecă. Nu toți citesc istorie. Dar aproape toți trec prin oraș.

Iar orașul poate deveni profesorul discret al fiecăruia.

Poate că modernizarea nu înseamnă doar asfalt nou și autobuze electrice. Poate că modernizarea înseamnă și un popor care își cunoaște valorile, eroii și clădirile care au rezistat timpului.

Cultura nu trebuie să stea încuiată între pereți. Ea trebuie să circule. La fel ca autobuzul.

Dacă tot vrem o țară ca afară: vă prezint ca model câteva asemenea plăcuțe descriptive dedicate lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu și Ioan Cuza la Viena. Fotografiile sunt realizate de către eminescologul Dan Toma Dulciu – vicepreședinte al Asociației Scriitorilor din Austria, autor al cărții Eminescu – Itinerar vienez VIENA 2017

Daniela Gumann