Unele bătălii se câștigă cel mai bine prin tăcere

Uneori, recunosc, mă încearcă ispita să răspund. Să întorc vorba ascuțită cu și mai multă ascuțime. Să plătesc lipsa de respect cu aceeași monedă ruginită. Să le arăt acelor "oameni" — dacă se mai pot numi așa — că și eu știu să mușc, nu doar să zâmbesc.

Dar, cu fiecare pas înapoi pe care îl fac, cu fiecare clipă de răgaz în care privesc mai adânc spre viețile lor, îmi dau seama că nu este nevoie. Privind la mentalitatea lor, la felul în care își poartă zilele ca pe niște poveri, la lupta lor zilnică cu propria amărăciune, înțeleg: răzbunarea ar fi o risipă de energie.

Viața, cu o justiție tăcută dar nemiloasă, își face treaba mai bine decât aș putea eu vreodată. Le aruncă în cale exact ceea ce ei seamănă — frustrare, nemulțumire, agitație fără sens. Și atunci, ce rost ar avea să mă cobor la dansul lor de noroi?

Sunt lupte care nu cer să porți armură. Sunt bătălii care nu se dau cu spada cuvintelor, ci cu eleganța abținerii. Tăcerea, în aceste cazuri, este o sabie nevăzută, dar tăioasă. E liniștea care nu doar că nu încurajează răul, dar îl lasă să se consume singur, ca un foc care rămâne fără aer.

Când aleg să nu răspund, să nu mă murdăresc de praful furiei lor, îmi păstrez demnitatea întreagă. Și, mai mult decât atât, îmi protejez pacea inimii mele — comoara care nu merită târâtă prin mocirla unor suflete chinuite.

Așadar, data viitoare când voi simți acel impuls să răspund, să plătesc înapoi, îmi voi aminti: tăcerea mea e mai grea decât orice replică. Ea apasă, ea învață, ea câștigă.

Pentru că unele bătălii nu cer glas. Ele se câștigă cel mai bine prin tăcere.

Las răutatea să se stingă singură.
Nu-i dau aer, nu-i dau glas.
Tăcerea mea e sabia nevăzută
care taie mai adânc decât orice vorbă.
Și-mi păzește sufletul curat.

Daniela Gumann