Trăim în epoca minciunii cu față zâmbitoare. Și nu, nu e doar o metaforă electorală.
Citatul Hannei Arendt cade în vremurile noastre ca o ghilotină pe masa unde încă mai credem că votul și adevărul se mai țin de mână. "Scopul minciunii constante nu este de a face oamenii să creadă o minciună, ci de a se asigura că nimeni nu mai crede nimic." Și iată-ne aici, în anul de grație al campaniilor electorale, când cuvintele se plimbă dezbrăcate de sens, în haine de sărbătoare.
Suntem martorii unei avalanșe de promisiuni scrise cu cerneală invizibilă, aruncate ca confeti pe ecrane, în afișe colorate și în platouri TV pline de indignări regizate. Se urlă "adevărul meu" mai tare ca niciodată, în timp ce adevărul colectiv zace undeva, sub un strat gros de manipulare, oboseală și dezgust. Adevărul e demodat. Ce se poartă azi e percepția – și aceea atent editată, în funcție de algoritmi și de sondaje.
Într-o lume în care toți par că vor binele, dar fiecare bine e ambalat altfel, cum mai știi pe cine să crezi?
Simplu: nu mai crezi pe nimeni. Și fix acolo voiau să ne aducă.
Pentru că un popor care nu mai are repere, nu mai are nici forța de a alege. Alege din inerție, din frică, din obișnuință. Sau nu mai alege deloc. Și astfel, decizia îi este luată de alții. În tăcere. Cu stilou sau cu algoritm. În numele unui "bine" care nu îl include.
Când minciuna devine fundal sonor, adevărul pare gălăgios. Când fiecare politician îți vorbește despre "lupta pentru popor", dar tu nu mai simți decât lupta pentru imagine, atunci începi să înțelegi că ce ne lipsește nu sunt liderii, ci onestitatea. Simplă. Tăioasă. Neambalată.
Am ajuns să ne îndoim și de propria îndoială.
Suntem bombardați cu mesaje care se bat cap în cap, cu scandaluri menite să ne distragă atenția de la lucrurile care chiar contează. Și în toată cacofonia asta, tăcerea gândirii critice e cel mai mare pericol.
Hannah Arendt a înțeles, poate mai devreme decât noi, că o societate care nu mai poate face diferența între adevăr și minciună va deveni ușor de manevrat. Ca o păpușă fără sfori vizibile, dar cu sufletul amorțit.
Ce e de făcut? Să începem, măcar, să întrebăm. Să verificăm. Să nu credem pe cuvânt nimic ce ni se dă în ambalaj electoral, indiferent cât de frumos strălucește. Să ne păstrăm simțul mirosului: adevărul nu are parfum, dar nici nu pute.
Pentru că, un popor care nu mai crede nimic e ușor de condus.
Dar un popor care începe să gândească din nou – e de neoprit.
Soluția nu e să stăm acasă și să ridicăm din umeri, spunând că "oricum toți sunt la fel" sau "nu se mai schimbă nimic". Asta e capcana perfectă, ticluită cu grijă de cei care profită de nepăsarea noastră.
Votul nu e o formalitate. E ultima redută a demnității noastre. Dacă-l lăsăm baltă, îi lăsăm pe alții să decidă pentru noi. Iar de cele mai multe ori, acei "alții" n-au niciun interes să schimbe ceva în bine. Le e bine exact așa cum e.
Nu trebuie să credem orb în promisiuni, dar nici să abandonăm jocul. Putem să alegem informat, cu ochii deschiși. Putem să întrebăm, să investigăm, să cerem răspunsuri. Să sancționăm cu votul nostru minciuna, să susținem transparența, să dăm o șansă acelora care nu ne cer doar încrederea, ci ne și arată ce vor face cu ea.
Deci, nu. Soluția nu e absența. Soluția e prezența conștientă.
Cu capul limpede, cu inima trează și cu vocea clară.
La vot. Pentru că altfel, alții vor vota pentru tine. Și poate că tocmai ăia pe care nu-i vrei nicăieri.
Daniela Gumann