Realitatea e simplă: tu știi cine ești?

Dacă mă-ntrebi azi cine sunt, îți spun limpede: sunt femeie. Și asta e mai mult decât suficient. Nu-s aici să cer validare, nici să mă încadrez în tiparele care au fost desenate fără să fim întrebate. Sunt aici să-mi port ființa cu demnitate, așa cum e: completă, imperfectă, adevărată.

Sunt femeia care a înțeles că forța nu stă în zgomot, ci în tăcerea care știe. În zilele în care mi-e greu, nu mă mai rușinez. Știu că și acele zile mă construiesc. Am învățat că vulnerabilitatea e curaj, iar sensibilitatea nu-i slăbiciune, ci aur curat.

Am fost educată să fiu pe plac. Să zâmbesc frumos, să nu deranjez, să suport când doare. Dar astăzi, aleg altceva. Aleg să-mi zic povestea, așa cum e: cu cicatrici, cu visuri, cu dorința simplă — dar puternică — de a iubi sincer și de a fi iubită, fără măști și fără condiții.

Acesta e manifestul meu: să nu-mi mai cer scuze că exist așa cum sunt. Să nu mai micșorez din mine ca să încap în așteptările altora. Să nu-mi mai pun masca zâmbetului forțat când sufletul meu cere liniște sau revoltă.

Sunt aici pentru femeile care s-au săturat să joace roluri. Pentru cele care știu că adevărata eleganță e să fii tu însăți, fără frică. Pentru cele care își poartă zilele bune cu bucurie și zilele grele cu demnitate.

Nu vreau aplauze, vreau înțelegere. Nu vreau să fiu pe plac, vreau să fiu văzută așa cum sunt. Pentru că fiecare femeie care își dă voie să fie autentică, deschide drumul pentru alta.

Azi, cine sunt? Sunt femeia care nu se mai justifică. Care își ține capul sus și inima deschisă. Care a înțeles că nu perfecțiunea ne face valoroase, ci curajul de a fi reale. Uneori, recunosc, mă încearcă ispita să răspund. Să întorc vorba ascuțită cu și mai multă ascuțime. Să plătesc lipsa de respect cu aceeași monedă ruginită. Viața, cu o justiție tăcută dar nemiloasă, își face treaba mai bine decât aș putea eu vreodată.  Sunt lupte care nu cer să porți armură. Sunt bătălii care nu se dau cu spada cuvintelor, ci cu eleganța abținerii. Tăcerea, în aceste cazuri, este o sabie nevăzută, dar tăioasă. E liniștea care nu doar că nu încurajează răul, dar îl lasă să se consume singur, ca un foc care rămâne fără aer. Și, mai mult decât atât, îmi protejez pacea inimii mele — comoara care nu merită târâtă prin labirintul întunecat al unor suflete chinuite. Pentru că unele bătălii nu cer glas. Ele se câștigă cel mai bine prin tăcere.

Și asta, e adevărata noastră putere.

Daniela Gumann