Operația reușită, bacteria cu succes garantat
Am ezitat mult înainte să scriu despre ultima mea experiență medicală. Nu pentru că nu aș fi avut ce spune, ci pentru că, recent, publicasem un articol în care lăudam — pe merit — profesionalismul impecabil al unui medic care m-a operat și consiliat cu o precizie demnă de manualele de etică medicală. Și atunci m-am întrebat: cât bine putem spune despre un om care profesează într-un sistem în care "binele" e o excepție? Ei bine, în România, medicii valoroși au parte de o soartă ușor tragică: sunt nevoiți să lucreze… în spitale.
Dar, cum viața are simțul umorului, după numai o lună de la externare, m-am trezit din nou pacient. Iar medicii aceștia buni – căci da, noi chiar avem medici buni – trebuie să-și practice meseria în spitale. În ale noastre. Alea cu faianță lipsă, sau vopsite peste crăpături, ca un machiaj prost pe o rană veche. Cu băi curățate doar pe jos, de parcă bacteriile ar trăi exclusiv la nivelul gleznelor. Cu mânere neatinse de cârpa de curățenie sau grijă, unde se agață bacteriile mai sigur decât pacienții. Băile? Curate… jos. Sus, pe pereți, bacteriile se simt ca la ele acasă, nestingherite de mopuri sau dezinfectanți. Mânerele ușilor sunt tratate cu o indiferență înnăscută, ca și cum n-ar fi ele puntea de contact dintre pacienți și microbi.
Așa am reușit performanța să plec din Spitalul Județean cu un suvenir simpatic – un Clostridium difficile – bacteria "ucigașă" . Nu era pe listă, dar s-a lipit de mine cu insistență. La primele simptome am crezut că e de la vreo combinație culinară de vară, dar cum situația s-a transformat în dramă, am trecut prin analize, tratamente de acasă și, într-un final, am ajuns la Spitalul de Boli Infecțioase. Acolo, am avut din nou norocul să dau peste o doctoriță minunată – o altă făptură rară, care a știut să acționeze prompt, cu grijă și cu suflet.
Dar – căci există mereu un "dar" în poveste – acești îngeri în halate albe trebuie să colaboreze cu restul echipei. Și aici începe teatrul absurd. Medicul bun, din păcate, nu lucrează singur. În jurul său gravitează un personal "colorat": asistente și infirmiere cu un spectru larg de atitudini — de la amabile, până la vădit deranjate de prezența pacienților. În aceste opt zile de internare, am văzut mai mult spectacol decât într-un sezon întreg de teatru absurd.
Toți pacienții aveam regim alimentar strict. Între timp, pe hol mirosea insistent a ceapă și usturoi – probabil meniul zilei în camera personalului. Gălăgia era o constantă: se strigau între ele ca la piață, fără reținere, fără noțiunea spațiului în care se aflau.
Buton de chemare? Ce glumă bună! Dacă te durea ceva, strigai din pat "Doamnaaaa!" cu speranța că vreuna dintre ele își va întrerupe discuția despre viață și bărbați. Am primit o perfuzie cu două ore întârziere, iar după ce s-a terminat pe la unu noaptea, am adormit liniștită. Dar nu pentru mult timp. La ora patru dimineața, infirmierele au dat startul concertului matinal: cădeau mopuri, se trânteau căldări, cărucioarele de curățenie huruiau pe holuri ca niște tancuri, iar vocile lor răsunau voioase, de parcă organizau o petrecere în uniformă. Perfuzia de la 22:00? A venit la 00:00, s-a terminat la 01:00, iar la 04:00 începea corul de mopuri, găleți și glume "de spital".
Și, ca orice act artistic complet, a existat și un moment de tensiune maximă: o asistentă, inflamată de o formă subtilă de invidie, a decis că "arat prea bine ca să-mi fie rău" și a dorit să mă exileze într-un salon comun, pentru că, probabil, boala trebuie să arate rău ca să fie crezută. După protestul meu ferm, a apărut o colegă umilă, cu un pretext pe cât de lacrimogen, pe atât de fals: că vine o mamă cu copil mic în rezervă. Spoiler alert: nu a venit nimeni. A doua zi, m-am întors în același pat din care fusesem izgonită.
Pentru unele asistente, spitalul nu era loc de muncă, ci un fel de club de conversație cu aromă de cafea și fum de țigară. Pacienții? Decor sonor între două ture de râsete și povești personale.
Concluzia? Avem medici care merită închinăciuni, dar trebuie să lucreze în medii care le sabotează eforturile. În acele spații în care, până la Dumnezeu, te mănâncă... sfinții de serviciu, cu usturoi pe respirație și mopul pregătit de intrare în scenă.
Daniela Gumann