Operația reușită, bacteria cu succes garantat
Am stat o vreme în cumpănă dacă să scriu sau nu despre ultima mea aventură medicală. Nu din lipsă de condei sau povești, ci pentru că, nu demult, am așternut rânduri elogioase despre un medic care m-a operat impecabil – cu știință, empatie și o rigoare demnă de o catedră universitară. Și m-am întrebat: cât adevăr poate încăpea într-o poveste frumoasă, când frumusețea ei se petrece într-un decor care insultă ideea însăși de "sănătate"?
În România, medicii buni trăiesc o tragedie silențioasă: își practică harul în spitale care, de multă vreme, par abandonate de Dumnezeu și de buget. Cu pereți care spun povești în coji de faianță și vopsea dată peste crăpături, ca o încercare disperată de a masca ruina cu fond de ten industrial. Băile? Curate… doar pe jos. De parcă bacteriile ar avea teamă de gresie, dar libertate absolută pe pereți, mânere și robinete. Acolo, microbii dansează nestingheriți, iar Clostridiumul – premiantul lor – te poate lua de mână oricând.
Și m-a luat. Din Spitalul Județean. Cu discreție la început, ca o invitație la vals, apoi cu toată forța unui diagnostic care nu figura în niciun plan. Am crezut că e de la căldura verii, sau de la un meniu nepotrivit. Dar nu. Era o "ofertă de sezon" de la sistemul sanitar.
După câteva runde de analize și tratamente empirice acasă, am ajuns – la limită – la Spitalul de Boli Infecțioase. Aici, norocul a dat din nou peste mine: o doctoriță minunată, profesionistă, atentă, eficientă. Una din acele ființe care par că țin medicina în mâini ca pe o vioară veche – cu respect, cu pasiune, cu artă.
Dar ce te faci cu orchestratorii din jur? În spital, medicina nu e doar știință. E și decor și colaborare și... atmosferă. Iar în jurul doctorilor de elită gravitează o constelație pestriță: asistente și infirmiere cu un spectru emoțional ce variază între "mă deranjează că exiști" și "mai ia un paracetamol, să nu zici că nu m-am ocupat".
Opt zile de internare. Opt zile în care am înțeles că liniștea unui spital e un mit urban. Regimul alimentar strict al pacienților era acompaniat de aroma intensă de usturoi și ceapă din camera personalului. O formă olfactivă de sadism. Se strigau una pe alta de parcă vindeau zarzavaturi, iar dacă îndrăzneai să ai o criză în pat, nu aveai buton de alarmă, ci trebuia să vocalizezi un disperat "Doamnaaa!" – cu speranța că, din spatele ușii, se va milostivi vreo ureche.
Perfuzia programată la ora 22:00 a venit la 24:00, s-a încheiat la 01:00, iar la ora 04:00, un cor de mopuri, găleți și glume zgomotoase a spart somnul tuturor, cu o precizie de ceas elvețian. Cândva, spălatul pe jos devenise eveniment de gală.
Iar dacă vă întrebați dacă există și momente de dramaturgie absurdă, vă spun: da, există! O asistentă, probabil deranjată de faptul că aveam încă tenul viu și vorbeam coerent, a decis că "arat prea bine ca să fiu bolnavă" și a încercat să mă mute într-un salon cu șase paturi. N-a contat că eram internată într-o rezervă pe baza diagnosticului. A contat doar "percepția" dânsei. După un protest ferm, a urmat o explicație cu voce moale, servită de o colegă: că vine o mamă cu un copil mic și trebuie primită. Evident, n-a venit nimeni. Iar a doua zi, eu am revenit în același pat, ca într-un sketch prost al unei emisiuni uitate.
Din camera asistentelor răzbăteau râsete zgomotoase și discuții antrenante, pauzele de cafea și țigară erau tratate cu o sfințenie mai mare decât tratamentele pacienților. Se spălau podelele de cinci ori pe zi, dar mânerele ușilor – acele bastioane ale bacteriilor – rămâneau neatinse, ca niște relicve sfinte, apărate de mopuri și dezinfectanți.
Concluzia? Avem medici care își fac meseria cu onoare. Dar din păcate, o fac într-un sistem care își sabotează propriii eroi. Într-un decor în care vocația se lovește de indolență, iar suferința e tratată cu "reveniți mâine, că azi n-avem chef".
Spitalul? Un loc unde vindecarea se face pe muchie de bisturiu și pe vârful nervilor. Până la Dumnezeu – vorba aia – te mănâncă... niște "sfinți" în halate, cu usturoi în respirație și mopul pregătit pentru spectacolul de dimineață.
Daniela Gumann