Nu toate locurile libere merită ocupate. Unele vin cu prețul dezamăgirii.
Am învățat, cu timpul, să fac pași înapoi. Nu din teamă, nu din slăbiciune, ci dintr-un soi de igienă interioară. Pentru că, oricât de obișnuit ar fi să înghiți cuvintele nespuse și să-ți pui zâmbetul politicos peste orice situație stânjenitoare, uneori știi că ceea ce pare strălucitor la distanță, de aproape miroase a impostură.
Am stat deoparte. Am tăcut. Am observat. Și într-o zi, când soarta mi-a oferit un loc liber lângă cineva care vorbește mult și tare, am înțeles din nou de ce prefer liniștea oamenilor discreți în locul decibelilor celor care își confundă părul alb cu licența de a jigni brutal.
M-am așezat. Nu am ales. Acolo mai era loc. Și cumva, ironia a făcut ca exact acel loc să devină scenă. Scena unei demonstrații de "superioritate" în care am fost invitată, fără să vreau, în rolul "personajului care nu se aliniază cu ideile maestrului".
Mi-am permis o opinie diferită. Un gând altfel. O voce care nu bate din palme la orice idee spusă cu emfază. Și răspunsul a fost pe măsură: o comparație josnică, cu iz de tavernă și nu de salon. Un amestec de vulgaritate și aroganță, servit cu zâmbet autosuficient, ca și cum "așa vorbesc oamenii mari între ei".
Dar vedeți voi, nu orice voce răsunătoare are ecou în suflet. Nu orice verb rostit cu încredere vine dintr-o minte limpede. Și mai ales: nu orice păr alb vine la pachet cu înțelepciunea. Uneori e doar... păr alb. Trecerea timpului nu ne face mai buni. Doar mai vechi.
Am fost dezamăgită. Nu pentru prima oară. De ceva vreme, cu cât mă uit mai atent în jur, cu atât constat mai des că ceea ce părea a fi solid, nobil, cultivat... e doar spoială. Sub o titulatură impresionantă, sub o imagine lustruită, sub o biografie atent cosmetizată, se ascunde uneori o persoană care n-a învățat nici acum că respectul nu se impune prin decibeli, ci se câștigă prin tăcere bine aleasă și vorbă măsurată.
Nu mai pun la suflet. Dar nici nu mai pun în vitrină. Nu mai ofer loialitate oarbă, și nici aplauze automate. Și da, am început să aleg să stau în picioare, dacă asta înseamnă să nu fiu nevoită să iau loc lângă o voce care confundă autoritatea cu aroganța și dialogul cu monologul de mahala.
Și poate că e momentul să spun cu voce clară și demnă, că nu tac din acceptare, ci din decență. Nu ne ferim de conflict, ci de mizerie. Iar lipsa reacției mele nu e dovadă de inferioritate, ci de superioritate tăcută. Am înțeles că uneori, oricât de limpede ai rosti un adevăr, el nu va ajunge niciodată la destinație. Pentru că omul din fața ta nu vrea să audă. Sau nu poate. Sau și mai trist — n-a învățat să asculte, ci doar să reacționeze. Și atunci, de ce să risipesc cuvintele? De ce să arunc în vânt ceva ce poate fi frumos, profund, sincer… dacă știu că se va izbi de un zid de ignoranță sau, mai grav, de răutate premeditată?
Daniela Gumann