Normalitatea nu e un moft, e axa fără de care ne prăbușim în vid

Când normalul devine ridicol, iar firescul – o vină.
Oglinda perfectă a lumii de azi.

"Hai să stăm strâmb și să judecăm drept" – așa zice înțelepciunea populară. Numai că lumea de azi s-a oprit la prima parte. 

Stă strâmb, dar judecata s-a pierdut.
Ne-am obișnuit cu paharul pus invers, cu logica răsturnată, cu haosul prezentat ca normă. Și fiecare "inovator" al absurdului vine să ne spună că a descoperit adevărul: că susul e jos, că golul e plin, că răul e doar o "altă formă de bine".Normalitatea, cu toate imperfecțiunile ei, e singura coloană de rezistență. Dacă o sfărâmăm doar ca să părem "creativi", rămânem cu mâinile goale și cu setea neostoită.
Normalitatea nu e un moft, e axa fără de care ne prăbușim în vid. Ne-am încurcat în propriile trucuri de "inovație". Fiecare se vrea mai original, mai spectaculos, mai "altfel" – până când normalitatea a ajuns să fie privită ca o vină. Cine mai are curaj să spună că paharul trebuie să stea drept, că apa se toarnă în el și nu pe lângă, riscă să fie etichetat drept "învechit", "rigid" sau chiar "periculos".

Dar ce este, de fapt, normalul? Nu e o cușcă, așa cum ni se tot spune. Numai că azi, haosul e promovat ca virtute. Și cu cât confuzia e mai mare, cu atât aplauzele sunt mai zgomotoase.

Ne jucăm cu iluzii și le spunem "progres". Dar la capătul jocului rămâne doar golul. Și setea.

De fapt, asta e drama civilizației moderne: a înlocuit esența cu spectacolul. Omul nu mai caută adevărul, ci aplauze; nu mai caută apa limpede, ci reflexul apei într-o oglindă spartă. Și cumva, iluzia devine mai importantă decât realitatea.

Numai că iluzia are o soartă crudă: nu satură, nu hrănește, nu vindecă. Adevăratul progres n-ar trebui să fie strigătul gălăgios al celor care răstoarnă paharele doar pentru că vor să pară originali, ci curajul de a păstra paharul drept și de a-l umple cu sens. Dar sensul nu mai e la modă. În locul lui am inventat distracții care ne dau impresia că trăim: consum fără măsură, "trenduri" care mor mai repede decât s-au născut, tehnologii care promit fericirea la un click distanță.

Totul e un joc de lumini și umbre. Iar noi, ca niște copii fascinați de focuri de artificii, stăm cu gura căscată, uitând că în spatele spectacolului rămâne întunericul. Progresul, așa cum îl înțelegem acum, e un drum în spirală care nu duce nicăieri. Ne învârtim până amețim, ne felicităm pentru viteză, dar când tragem linie, nu am înaintat niciun pas. Doar oboseala e mai mare. Și setea – setea de sens, setea de liniște, setea de un adevăr care să nu se topească la prima rază de realitate. 

Setea de stabilitate e reală. O simțim când ne sufocă zgomotul, când ecranele clipesc mai tare decât bătăile inimii, când relațiile se consumă mai repede decât o notificare. Normalitatea nu înseamnă stagnare. Înseamnă rădăcină. Și fără rădăcină, nici cel mai strălucitor copac nu rezistă primei furtuni.

Poate că singurul progres autentic e acela care nu face zgomot. Care nu răstoarnă pahare doar ca să pară diferit. Ci care știe că normalul nu e o insultă, ci o ancoră. Fără el, plutim în gol. Și setea, setea de stabilitate, ne înnebunește.

Normalul nu e o insultă, ci o temelie. În el respiră liniștea casei, ritmul anotimpurilor, cuvântul simplu care spune tot fără să strige. E ceea ce ne ține lipiți de pământ atunci când lumea ne împinge spre un cer plin de iluzii artificiale.

Poate că adevărata revoluție nu e să răsturnăm normalul, ci să-l redescoperim ca pe un lux. Pentru că în normal e libertatea de a te bucura de un drum cunoscut, de a ști cine ești și de a recunoaște în oglindă un chip stabil, nu o mască schimbată zilnic.

Într-o epocă a neliniștii, normalul devine act de curaj. E declarația tăcută că nu vrei să plutești fără busolă. Că îți alegi ancora, chiar dacă restul lumii îți spune că e demodat să ai rădăcini.

Daniela Gumann