Like-ul, această monedă ieftină a apropierii virtuale

Mi s-a întâmplat de curând ceva ce, recunosc, m-a lăsat cu un gust amar și cu un gând apăsat pe tâmpla minții: cineva cunoscut mi-a reproșat că nu-i dau like-uri pe Facebook. Nici măcar un emoji, un semn că "văd", că "sunt acolo", că "îmi pasă". Și-am rămas... blocată. Ca într-un vis în care vrei să vorbești, dar nu-ți iese niciun sunet. Nu pentru că n-aș fi avut ce să răspund, ci pentru că trăim vremuri în care aprecierile s-au mutat din priviri în degete, din inimă în algoritm.

Am peste 1300 de prieteni în lista mea de Facebook. Un fel de sat global virtual, unde zâmbetele se măsoară în pixeli și recunoștința în "reacții". Și totuși, dacă stau să număr sincer, cel mult 200 dintre ei dau vreun semn de viață. Un like timid, un comentariu cu "frumoasă!" sau un share politicos. Restul – tăcere digitală. Dar nu mă plâng. Nu cer validare. Nu alerg după inimioare. Și nici nu consider că like-ul este dovada absolută a prieteniei, a prețuirii, a legăturii dintre oameni. Pentru că, să fim sinceri, like-ul a devenit, din semn de apreciere, o rutină automată, un gest reflex, o simplă alunecare a degetului.

Știu, pare dureros. Dar dacă nu îți dau like, poate nu e despre mine. Poate postarea nu m-a emoționat. Poate n-am simțit nimic. Poate mi s-a părut superficială, banală, nesemnificativă. Poate nu mă interesează ce ai mâncat la micul dejun, sau cu ce te-ai îmbrăcat în vacanță, sau câte filtre ai adăugat unei poze din oglindă. Asta nu înseamnă că te disprețuiesc. Sau că nu te respect. Sau că n-aș sta cu tine la o cafea și o conversație despre lucruri adevărate. Înseamnă doar că nu mă impresionează tot ce alegi să publici. Și cred că e perfect în regulă.

Suntem atât de conectați online, încât ne-am deconectat profund în viața reală. Ne urmărim ca pe vitrine, ne comparăm ca în târg, ne contorizăm afecțiunea în aprecieri vizibile. Dar ce facem cu tăcerile? Cu prieteniile care cresc în umbră, cu conversațiile lungi purtate în privat, cu mesajele trimise fără să le vadă nimeni, fără public, fără nevoia de aplauze? Alea nu sunt mai valoroase? Dacă prietenia ta depinde de un like, îți sugerez să-ți pui întrebarea: ce fel de prietenie e aceea care are nevoie de confirmare publică pentru a exista?

Poate n-o arăt cu like-uri, dar apreciez în tăcere bunul-simț, profunzimea, ideea frumoasă, emoția curată. Poate nu reacționez la o poză cu o salată scumpă, dar mă emoționează un text sincer, o fotografie fără machiaj, o idee care-mi dă de gândit. Like-ul meu nu e o obligație. Nu e o diplomă de prezență. E, dacă vrei, un gând care se ridică în picioare în fața unei postări care chiar merită. Și sunt conștientă că și eu primesc like-uri de complezență. Și le mulțumesc, dar nu mă clădesc pe ele.

Un mesaj scris în privat. Un telefon. O întâlnire. Un "mă gândeam la tine azi". Asta e mai prețios decât 100 de like-uri. Pentru că timpul nu se poate fenta, nu se dă cu filtru și nici nu poate fi programat. Dacă ne-ar păsa cu adevărat unii de alții, am vorbi mai des, am asculta mai mult, am tăcea împreună când e cazul. Și-am învăța că valoarea unei relații nu stă într-un buton albastru, ci în firescul cu care ne ținem aproape, chiar și când nu ne arătăm.

Facebook-ul e un loc în care putem împărți frumosul, ideile, râsul, lacrimile. Dar nu trebuie să ne transformăm în cerșetori de aprobare, nici în distribuitori de imagini frumos ambalate. Poți fi popular online și teribil de singur în viața reală. Hai să nu ne mai măsurăm prietenia în like-uri. Hai să fim sinceri, chiar și atunci când nu dăm click. Hai să alegem profunzimea, nu popularitatea. Hai să ne apreciem în moduri mai umane, mai discrete, dar infinit mai adevărate.

Nu ți-am dat like, dar poate ți-am oferit un gând. Și, uneori, gândul e mai greu decât un click.

Daniela Gumann