Lasă să se rupă

Există un gest pe care îl învățăm devreme și îl uităm târziu: gestul de a ține. Ținem o familie laolaltă, o prietenie care obosește, un job care ne golește, o imagine despre noi pe care ne e teamă s-o crape cineva. Ținem cu ambele mâini, cu umerii încordați, cu respirația oprită, ca pe o oală fierbinte pe care nu îndrăznim s-o lăsăm jos. Și abia într-o zi, când brațele ne tremură, ne întrebăm: pe cine ținem, de fapt? Și de ce?

Răspunsul vine repede, și vine cu nume. Ținem copiii, chiar și atunci când au crescut și nu mai au nevoie de mâna noastră, ci doar de încrederea noastră. Ținem soțul sau soția, ca pe un zid pe care ni l-am sprijinit atâția ani în umăr, încât am uitat cum e să stăm drepți fără el. Ținem locul de muncă și afacerea, ca pe niște corăbii pe care le împingem pe ape cu propriile vâsle, deși echipajul doarme. Ținem prietenii: pe cei care ne caută doar când au nevoie, dar și pe cei pe care îi sunăm din obișnuință, de teamă că tăcerea ar însemna sfârșit. Și cu noi cum rămâne? În toată această ținere, există un om pe care îl uităm mereu: cel care ține. Ne verificăm copiii, ne liniștim soțul, ne salvăm afacerea, ne ascultăm prietenii și, undeva pe drum, ne pierdem pe noi. Suntem ca un pod peste care trec toți și pe care nu-l întreabă nimeni ce greutate mai poate duce înainte să cedeze. Poate că prima ruptură de care ne temem nu este a lor, ci a noastră. Și poate că tocmai de aceea îi ținem pe ceilalți atât de strâns: pentru că, atâta timp cât ținem, nu avem răgazul să ne întrebăm cine ne ține pe noi.

"Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu." — Heraclit

Apa nu se lasă ținută. Cu cât strângem mai tare palmele, cu atât curge mai repede printre degete. Tot așa este și cu oamenii, cu sentimentele, cu situațiile care și-au încheiat rostul. Efortul nostru disperat de a le păstra nu le salvează, ci doar ne istovește.

Am întâlnit, în anii în pe care i-am trăit printre povești care nu erau ale mele, oameni care și-au petrecut decenii în postura aceasta: a celui care nu are voie să cedeze. Cel care împacă, cel care amână, cel care înghite. Cel care zâmbește ca să nu se audă cum scârțâie podeaua de sub casă. Și am văzut ce se întâmplă la capătul drumului: nu o casă mai solidă, ci un om mai gol.

"Lumea ne rupe pe toți, iar mulți devin puternici tocmai în locurile rupte."
— Ernest Hemingway, Adio, arme!

Aceste situații ne-au învățat că a se rupe ceva, înseamnă a eșua. Dar natura nu gândește așa. Toamna, copacul nu "pierde" frunzele, ci le dă drumul. Nu se agață de ele, nu negociază cu vântul, nu își face griji pentru cum va arăta în ianuarie. Știe un lucru pe care noi îl uităm: că golul de acum e condiția primăverii.

Japonezii au un meșteșug pentru vasele sparte, kintsugi: lipesc cioburile cu aur și lasă crăpăturile la vedere. Nu ascund ruptura, o cinstesc. Vasul reparat nu mai e cel de dinainte, dar e mai frumos, pentru că poartă în el povestea a ceea ce a rezistat și a ceea ce a cedat. Poate că nu tot ce se rupe trebuie lipit la loc. Dar nimic din ce s-a rupt nu trebuie rușinat.

"Nu lucrurile ne tulbură, ci părerile pe care le avem despre ele." — Epictet

Să-i lăsăm pe oameni să se enerveze, este poate, cea mai grea parte. Pentru că ne-am obișnuit să fim paratrăsnetul tuturor: dacă cineva e nemulțumit, ne grăbim să explicăm, să ne scuzăm, să reparăm. Ca și cum liniștea celuilalt ar fi răspunderea noastră.

Dar furia are un proprietar. Fiecare om își poartă singur emoțiile, așa cum își poartă proprii pantofi. Putem asculta, putem empatiza, putem chiar recunoaște o greșeală reală, dar nu suntem obligați să purtăm nemulțumirea cuiva ca pe o povară personală. Critica spune adesea mai mult despre cel care o rostește decât despre cel care o primește: despre frica lui, oboseala lui, așteptările lui neîmplinite.

Am învățat, ca scriitoare, un adevăr simplu: orice cuvânt spus sau scris, a zburat și ajunge la oameni, la cititori care îl vor interpreta după propria lor viață. Unii vor aplauda, alții vor respinge. Nu pot controla nici una, nici alta. Pot controla doar un lucru: dacă am scris cinstit. Restul nu mai este problema mea.

"Dacă plângi că ai pierdut soarele, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele."
— Rabindranath Tagore

Am văzut cum, uneori, ceea ce părea o catastrofă s-a dovedit a fi o curățenie. Căderea unui zid lasă să intre lumina. Sfârșitul unei relații rupe un lanț pe care nu îl mai observam. O pierdere de statut ne obligă să aflăm cine suntem fără el. Nu spun că durerea nu există, ci că nu e ultimul cuvânt.

Când ne dăm voie să lăsăm totul să se întâmple, apare ceva neașteptat: pământul nu dispare de sub picioare. Rămâne ceea ce a fost real. Prieteniile care au rădăcini rămân. Dragostea adevărată rămâne. Munca făcută cu suflet rămâne. Doar cele care se țineau cu sfori și cu efort dispar, iar dispariția lor este, de fapt, o ușurare.

"Suferim mai des în imaginație decât în realitate." — Seneca, Scrisori către Lucilius

Poate că aceasta este partea cea mai curajoasă, și cea mai înțeleaptă: să renunțăm să construim un plan de rezervă pentru fiecare prăbușire. Mintea vrea garanții. Viața oferă doar prezentul și încrederea că vom ști să mergem mai departe, așa cum am știut mereu, chiar și atunci când nu credeam.

Primul pas după ce lăsăm totul să cadă nu este un plan, ci o respirație. O respirație adâncă, lungă, de om care a pus jos o greutate pe care o purta de ani. Apoi vine liniștea. Și în liniștea aceea, începem să auzim vocea pe care o acoperiseră grijile: a noastră.

"În mijlocul iernii, am aflat că port în mine o vară de neînvins." — Albert Camus

Nu pledez pentru nepăsare. Pledez pentru o asumare, pentru maturitate: față de oameni, față de lucruri, dar mai ales față de noi înșine. A iubi/a dori nu înseamnă a ține cu orice preț. Uneori înseamnă să deschidem mâinile.

Să lăsăm lucrurile să se rupă. Ce este al nostru va rămâne. Ce nu, își va găsi singur drumul. Iar noi, cu mâinile libere pentru prima oară după mult timp, vom descoperi că ele nu erau făcute doar să țină, ci și să creeze, să scrie, să îmbrățișeze și să înceapă din nou.

Vă invit, dragi cititori, să vă întrebați astăzi, cu blândețe, ce țineți în brațe fără să mai fie nevoie. Iar dacă răspunsul doare, nu vă grăbiți: și durerea are dreptul la timpul ei. 

Daniela Gumann