Ion Iliescu a murit. Dumnezeu iartă dar istoria nu. Noi să nu uităm.
Ion Iliescu a plecat dintre noi pe 5 august 2025, la 95 de ani. A murit liniștit, într-un pat de spital, după luni de tratamente, fără să fi răspuns vreodată în fața justiției pentru sângele vărsat în decembrie '89 și în iunie '90. Un final blând pentru un om cu un trecut tăios. Poate că Dumnezeu iartă. Dar istoria nu. Nici cei care știu. Nici cei care n-au uitat.
După moartea lui Ceaușescu, Iliescu a apărut ca o salvare. De fapt, a fost o continuitate. A confiscat Revoluția, a regizat o execuție sumară, apoi a folosit armata și minerii ca să reducă la tăcere o țară care tocmai învățase ce înseamnă libertatea. Nici azi nu avem răspunsuri oficiale. Nici vinovați. Doar victime.
E cinic, dar poate just: Iliescu ar trebui îngropat în aceeași groapă cu Ceaușescu. Pentru că așa ne învață proverbul nostru: „Cine sapă groapa unuia, cade el în ea.” Nu pentru simbol, ci pentru adevăr. A orchestrat o "judecată" grotescă, televizată, și o execuție de Crăciun. Apoi a pus în scenă un nou regim, la fel de represiv, dar vopsit democratic. A păstrat Securitatea, a promovat nomenclaturiști, a refuzat orice reformă reală. România s-a scufundat în tranziție sub conducerea lui.
Funeralii fără onoruri. E suficient că a fost liber. Nu-i datorăm nimic. Nu-i datorăm gărzi de onoare, discursuri ipocrite și sicrie fluturate pe la TV. Dacă România e o democrație, e datorită oamenilor care au murit în stradă, nu datorită lui Iliescu. El a fost frâna, nu motorul. El a fost frica, nu speranța.
Cătălin Ranco Pițu, autor al cărții bestseller Ruperea blestemului, Revoluția română din decembrie 1989, procurorul care a instrumentat dosarele Revoluției și Mineriadei, știe foarte bine ce rol a jucat Iliescu: nu doar că a girat venirea minerilor, ci a și cerut "curățarea Pieței". Un ordin criminal, împotriva propriului popor. Și totuși, în România, a fost ales președinte de trei ori. Asta spune multe și despre el, dar și despre noi. În calitate de șef al Secției Parchetelor Militare, autorul cunoaște foarte bine probele administrate de cei care au întocmit Dosarului Mineriadei din iunie 1990. Iar ca procuror care a semnat rechizitoriul procesului Revoluției, a avut șansa să surprindă lucid mecanismele de preluare a puterii și să observe trecerea de la ultimele zvârcoliri ale dictaturii la primele tentative de restaurație a comunismului, denumit "socialism cu față umană".
Ion Iliescu n-a fost un om al poporului. A fost un produs al partidului. A știut să se dea "blând", "cult", "echilibrat". În realitate, a tras sfori, a manipulat, a folosit forța ca să-și păstreze puterea. A avut decenii la dispoziție să-și ceară scuze. N-a făcut-o niciodată. Azi, moartea lui e o ocazie să ne trezim. Să învățăm din trecut. Să nu ne mai lăsăm păcăliți de aparențe. Să nu mai permitem ca istoria să fie scrisă de cei care o deturnează.
Nu-i faceți statuie! Nu-l ridicați în slăvi! Pentru că, într-un final, adevărul are nevoie de liniște. Și noi, de memorie.
Daniela Gumann