Între a lăsa și a părăsi - Granița ca formă de respect

"Sunt om și nimic din ce este omenesc nu-mi este străin." — Terențiu

În textul meu anterior am scris despre curajul de a lăsa lucrurile să se rupă. Mi-e teamă că unii dintre cei care l-au citit au desprins din el o rețetă a indiferenței: închide ușa, întoarce spatele, nu te mai atinge nimic. Dacă un singur cititor a înțeles așa, textul meu a greșit, iar astăzi vreau să-l îndrept. Pentru că nu am scris despre cum să încetăm să ne pese. Am scris despre cum să încetăm să ne prefacem că putem ține în mâini ceea ce nu ne aparține.

"Iubirea constă în aceasta: două singurătăți care se protejează, se învecinează și se salută." — Rainer Maria Rilke, Scrisori către un tânăr poet

Există o deosebire între a lăsa și a părăsi, aceeași pe care o face marea între mal și naufragiu. Indiferența este un zid: nu lasă să treacă nici lumina, nici strigătul. Detașarea, așa cum o înțeleg eu, seamănă mai degrabă cu un far. Farul nu aleargă după corăbii, nu se aruncă în valuri, nu ia asupra lui furtuna fiecărui căpitan. Dar arde. Arde în fiecare noapte, în același loc, iar cine are nevoie de el știe unde să-l caute. A rămâne un far este poate cea mai grea formă de iubire: să fii prezent fără să te topești, să fii lumină fără să te faci vâslă pentru toate ambarcațiunile.

Nici resemnarea nu e înțelepciune. Resemnarea închide cartea la jumătatea poveștii și spune: "Asta e." Acceptarea o citește până la capăt, cinstit, și abia apoi întoarce pagina. Când ceva nu iese așa cum am vrut, nu ne rămâne datoria de a ne preface că nu ne-a durut, ci aceea de a nu ne mai chinui să forțăm o ușă care n-a fost niciodată ușă.

"Lumea întreagă e o scenă, iar oamenii nu sunt decât actori."
— William Shakespeare, Cum vă place

Viața ne pune însă și întrebarea mai grea: cum deosebim pe cel care cere cu adevărat ajutor de cel care cere doar privirile noastre?

Nu știu dacă există un răspuns sigur. Inima omului e o încăpere în care nu putem intra cu lumânarea. Mulți dintre cei care par să ceară prea mult o fac pentru că au învățat, demult, că numai așa sunt văzuți. Rănile vechi se îmbracă uneori în gesturi care ne enervează. De aceea, înainte de orice verdict, ne datorăm o prudență: să nu judecăm un om după o singură seară.

Dar timpul este martorul pe care nu-l putem mitui. Cel care are cu adevărat nevoie primește mâna întinsă și, chiar dacă încet, face un pas. Se poate poticni, poate cădea din nou, dar direcția se vede. Cel care are nevoie doar de scenă respinge fiecare soluție, pentru că soluția ar pune capăt reprezentației. Povestea lui se repetă, cu aceleași replici, în același decor, cu alți spectatori. Nu-l interesează ieșirea din labirint; îl interesează să fie ascultat cât timp se rătăcește.

Și mai e ceva, mai greu de spus: zgomotul poate fi o cortină. Sunt oameni care fac vâlvă în jurul unei crize ca să nu se mai uite nimeni la ceea ce se petrece în culise. Când scena strigă prea tare, merită uneori să privim, cu blândețe, spre locul unde nu se uită nimeni.

"Când privești îndelung în abis, abisul privește și el în tine."
— Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău

Se vorbește despre "vampiri de energie", și expresia, deși dură, prinde ceva adevărat. Vampirul din legende nu are lumină proprie, nici chip în oglindă. Trăiește din sângele altora și iese noaptea, când apărarea ne este mai slabă. Seamănă cu acei oameni lângă care obosim fără să fi făcut nimic, după care ne simțim goliți ca după o luptă pe care nu am ales-o. Nu îi recunoaștem după ce spun, ci după ce rămâne în noi după plecarea lor: o oboseală fără nume, o vinovăție fără vină.

Trebuie totuși să fim atenți cu metafora: ea descrie ceea ce simțim noi, nu ceea ce este celălalt în întregimea lui. Nu știm de ce a ajuns acolo și nu ne revine nouă să-l diagnosticăm. Dar știm un lucru care nu ne poate fi contestat: oboseala noastră este un fapt. Iar un om epuizat nu mai poate ajuta pe nimeni, nici măcar pe cel care chiar are nevoie.

"Să existe spații în apropierea voastră." — Khalil Gibran, Profetul

Ce facem, atunci? Nu rupem legăturile dintr-o furie rece și nu ne lăsăm nici devorați cu zâmbetul pe buze. Alegem o a treia cale, mai grea și mai matură: stabilim o graniță. O graniță nu este un zid. Este o poartă cu zăvor, pe care o deschidem când vrem și cât vrem.

Putem spune, cu limpezime și fără cruzime: "Te ascult. Te ajut cu ce pot, o dată și bine. Dar nu pot trăi în locul tău și nici nu pot repeta pentru a zecea oară aceeași seară." Ajutorul adevărat are limite, pentru că doar ceea ce are limite poate fi dăruit cu adevărat. O fântână fără fund nu este un dar, este o primejdie.

Mai e un lucru: unele suferințe nu aparțin nici puterilor noastre, nici iubirii noastre. Atunci când un om vorbește despre a-și face rău lui sau altora, ori pare prins într-un întuneric din care nu mai iese, cel mai adevărat gest de grijă este să-l îndrumăm spre cei pregătiți pentru asta: un medic, un psiholog. A chema ajutor nu este o dezertare. Este o formă de iubire lucidă.

"Virtutea este o cale de mijloc între două extreme." — Aristotel, Etica nicomahică 

Aș vrea să rămânem cu o imagine care adună tot ce am spus în aceste două texte. Mâna încleștată își rănește propriile palme și nu poate nici da, nici primi. Dar mâna deschisă nu este o mână goală. Poate oferi o felie de pâine, poate sprijini un umăr, poate face semn de rămas-bun fără ură și poate, la nevoie, să se oprească în aer, spunând: "Până aici."

Poate că maturitatea nu înseamnă să ținem cu orice preț sau să renunțăm cu orice preț, ci să știm, în fiecare zi, ce ne revine de purtat și ce nu. Marea înțelepciune nu stă în a nu ne păsa. Stă în a ne păsa cu măsură, ca o lumină care nu se arde pe sine ca să nu fie noapte pentru toți.

Vă las, dragi cititori, cu o singură întrebare: lângă cine ne luminăm, și lângă cine doar ne consumăm? 

Daniela Gumann