Confesiuni din insomniile literare

În liniștea aceea adâncă, când orașul tace și ceasul pare că respiră în locul lumii, eu îmi găsesc adevăratul timp — pentru scris, pentru citit, pentru a fi eu. Îmi place să cred că atunci, când toți dorm, literele îmi aparțin mai intens. Nu mai există grabă, nici cerințe, nici telefon care sună. Doar eu și povestea. Fie că e una scrisă de mine, cu sufletul clocotind printre paragrafe, fie că e una citită, cu ochii aprinși de mirare, noaptea devine un templu tăcut al cuvintelor. Scrisul curge mai sincer, cititul devine mai profund. Nicio zi nu-mi dă acea vibrație. Doar noaptea încep să respir altfel — cu fraze, cu emoții, cu vise.

Fiecare scriitor și cititor adevărat știe că recompensa nu este odihna, ci transformarea. Când scriem, dăm formă gândurilor noastre cele mai intime. Când citim, ne îmbogățim sufletul cu alte perspective, alte lumi, alte destine. Este o luptă dulce-amăruie, în care fiecare pagină scrisă sau citită ne costă ore de somn, dar ne aduce ani de bogăție interioară. Cuvintele sunt arme, dar și alinare. Sunt hrană, dar și otravă. Și noi, cei ce le mânuim sau le sorbim, suntem predestinați să trăim în acest cerc vicios al neodihnei alese. 

Fiecare pagină întoarsă la ora 3 dimineața e mai mult decât un gest mecanic — e o mângâiere tăcută, o promisiune șoptită între noi și eternitatea literelor. E clipa aceea în care toată lumea doarme, dar noi aprindem, fără să știm, o lumânare în altarul invizibil al poveștilor. Degetele, ușor tremurânde de oboseală, ating hârtia sau ecranul ca pe pielea unui iubit vechi, iar ochii, roșii și grei, se agață de fiecare cuvânt ca de ultima suflare a nopții.

Trăim prin ele, aceste cărți nesfârșite, respirăm odată cu personajele lor, ne împrumutăm inimile unor eroi care nu știu că existăm, dar care ne salvează, tăcut, de noi înșine. Și da, murim puțin cu fiecare noapte pierdută — dar e o moarte dulce, blândă, ca o topire lentă sub vraja literelor. E prețul pe care-l plătim ca să ne desprindem de banal, să evadăm din pielea noastră obosită și să devenim altceva, altundeva.

Dar vine dimineața, și cu ea renașterea. Soarele nu ne găsește mai goi, ci mai plini. Cu fiecare pagină furată nopții, mai adăugăm o cameră în palatul nostru interior. Un univers nou, discret așezat lângă celelalte, ca o perlă abia născută din adâncurile unei mări pe care doar noi o navigăm. Și ne întindem în lumina blândă a zorilor, știind că, deși am pierdut somnul, am câștigat nemurirea poveștii. 

Și totuși, în ciuda oboselii care ni se așază grea pe umeri, în ciuda ceasului care urlă în tăcere că e târziu — prea târziu — nu putem închide cartea. Nici ochii. Pentru că acolo, între rânduri, ceva ne cheamă. Ca o voce pierdută dintr-un vis, ca o umbră care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. Ne lăsăm duși, nu pentru că nu avem de ales, ci pentru că acolo, în lumea ficțiunii, viața e mai vie.

Fiecare literă e o stea pe cerul nostru interior, fiecare virgulă e o bătaie de inimă care nu ne aparține, dar o simțim ca și cum ar fi a noastră. E o intimitate tăcută între noi și autorul de dincolo de timp. El nu știe că noi, la ora 3:47, încă ne agățăm de un capitol, de un suspin, de o frază care ne frânge puțin, dar ne și recompune. E un dans între real și imaginar, între insomnie și revelație.

A citi în miez de noapte e ca și cum ai face dragoste cu o fantasmă. O prezență care nu are trup, dar care te atinge exact acolo unde ai nevoie. În locurile fragile, în dorurile nerostite, în colțurile neexplorate ale sufletului tău. E o întâlnire clandestină cu partea ta nevăzută, aceea care ziua tace, dar noaptea urlă în pagini.

Și atunci, când închidem în cele din urmă cartea, cu mâinile obosite dar inima fremătând, nu adormim — visăm cu ochii deschiși. Cuvintele ne-au rămas lipite de piele, ca un parfum fin care nu mai pleacă. Le ducem cu noi în somn, în vise, în dimineața care vine cu miros de cafea și tăcere. Nimeni nu știe ce bătălii am dus în noapte, nimeni nu știe ce vieți am trăit. Dar noi da. Și e de ajuns.

E o formă tăcută de magie. Una care nu se laudă, nu țipă, nu cere nimic. Doar îți dă — sens, refugiu, răspunsuri. Sau întrebări mai bune. În tăcerea cărților și în tumultul nopților albe, ne regăsim. Ne scriem, fără să știm, propriul roman interior. Fiecare carte citită devine o pagină din noi. Uneori, e suficient să întorci o filă la ora 3:00 dimineața ca să-ți dai seama că ești viu. Atât de viu, încât nu-ți mai trebuie somn — ci doar un nou capitol. 

Daniela Gumann