Despre puterea tăcerii care nu cere aplauze
Sunt momente când tăcerea mea e înțeleasă greșit.
„-Ai văzut? A rămas fără replică.”
Am tăcut… și tăcerea mea a fost mai grea decât o mie de cuvinte. Nu pentru că eu n-aș fi avut ceva de zis, ci pentru că am ales să nu-i servesc orgoliul pe tavă. Uneori, cea mai puternică frază e exact aceea pe care nu o rostești. Unii cred că tac pentru că n-am reacție, n-am opinie sau poate n-am curaj. Dar nu e deloc așa. Tac nu pentru că nu am ce spune, ci pentru că… am prea mult. Și am învățat că nu merită spus chiar oricui. Cuvintele mele nu sunt mărunțiș. Nu le arunc pe tarabă, să fie comentate, răstălmăcite sau folosite împotriva mea. Le păstrez pentru cine are urechi să asculte, inimă să simtă și minte să înțeleagă.
Tac atunci când știu că vorbele s-ar pierde
Tac atunci când simt că vorbele mele ar cădea în gol, într-o ureche închisă ca o ușă trântită. Sau, mai grav, ar fi răstălmăcite, împunse înapoi ca să doară. Tac atunci când simt că nu e dialog, ci provocare ieftină, joc de putere, iritare mascată în întrebări "nevinovate". Nu-mi place să strig acolo unde nu se ascultă. Prefer liniștea.
Tăcerea mea e un filtru
Tăcerea e uneori zid, alteori pod. Dar de cele mai multe ori, e o oglindă.
Cel care mă provoacă, cel care insistă, cel care încearcă să-mi stoarcă reacția, se oglindește, de fapt, în propria neliniște. Are nevoie de zgomot ca să se simtă viu. Eu nu. Eu am învățat că nu e treaba mea să răspund oricărui claxon din trafic. Nu fiecare replică merită ecou. Tăcerea mea e alegerea mea. E forma mea de a selecta, nu de a fugi. E discernământ, nu dispreț.
Uneori aleg să nu răspund
Poate că tăcerea deranjează. Pentru unii, e enervant să nu li se răspundă. Dar ce să vezi? Uneori, cea mai mare forță e să taci.
Nu pentru că n-ai replică, ci pentru că ți-ai dat seama că acel conflict nu te duce nicăieri. Și că oamenii care te provoacă nu te merită în forma ta autentică. Am învățat, cu vremea, că nu toate bătăliile merită sabia scoasă din teacă. Unele lupte sunt doar ecouri ale orgoliilor altora, iar eu nu mai intru în jocul lor. Nu fiecare om merită să afle ce port în suflet — nu pentru că ascund, ci pentru că nu risipesc. Chiar și când simt provocarea în priviri sau în tonul voit tăios, aleg să nu dau curs. Las timpul să răspundă. Pentru că timpul, el, e cel mai drept povestitor: nu uită și nu iartă, ci doar coace în liniște adevărul. Nimic în viața asta nu rămâne fără ecou. Mai devreme sau mai târziu, fiecare își gustă propriile semințe. Unii își adună florile, alții... spinii. Tăcerea mea e claritate, nu pasivitate. E o formă de noblețe, într-o lume care urlă ca să fie auzită.
Tăcerea, ca scut și protecție
Am învățat, în timp, că nu toate bătăliile merită purtate. Nu toate întrebările cer răspuns. Și nu fiecare om merită să audă ce simt. Nu pentru că ce simt e mic, ci pentru că e prea valoros. Tăcerea mea e un dar. Nu e vid, e refugiu. Nu e rușine, e respect de sine. Și da, tăcerea poate fi chiar forma cea mai elegantă de putere.
Daniela Gumann