Copiii de azi, adulții de mâine: violența care începe acasă și este „rezolvată” la școală

Referitor la cele două cazuri de violență între adolescenți în școală: copiii de astăzi vor deveni mai târziu pentru părinți fie pedeapsă, fie răsplată, și nu degeaba se spune "cum ți-l crești, așa îl ai". Indiferent de detaliile fiecărui caz, tabloul este același: violența nu se naște în clasă, ci se formează mult mai devreme, acasă, iar când adulții o ignoră sau așteaptă ca școala s-o rezolve, ea nu dispare, ci se întărește.

Agresivitatea nu apare brusc

Cercetătorul Richard Tremblay a arătat că agresivitatea fizică atinge un maximum în jurul vârstei de doi-trei ani, iar copiii nu învață să lovească, ci învață să nu mai lovească. Dacă adulții nu îi ajută în această învățare, agresivitatea poate persista. Terrie Moffitt a descris un grup de copii cu comportament agresiv timpuriu, care continuă în adolescență și la maturitate, iar studiul Dunedin (Moffitt și colab., 2011) a arătat că autocontrolul din copilărie anticipează, decenii mai târziu, sănătatea, veniturile și riscul de probleme cu legea. Ce se întâmplă în copilărie nu rămâne în copilărie.

Copiii fac ce văd, nu ce li se spune

În experimentul "păpușii Bobo" (Bandura și colab., 1961), copiii care văzuseră un adult lovind o păpușă au repetat gesturile aproape identic. Un părinte care țipă, jignește sau rezolvă conflictele prin umilire predă zilnic aceeași lecție. La fel de dăunătoare este cedarea: Gerald Patterson a arătat că un părinte care cedează crizei copilului îl "răsplătește" fără să vrea, iar comportamentul se repetă mai intens. Nici bătaia nu ajută: o meta-analiză amplă (Gershoff și Grogan-Kaylor, 2016) asociază pedeapsa fizică cu mai multă agresivitate, nu cu mai multă ascultare.

Înțelepciunea populară spune același lucru simplu: "copilul bătut învață să bată". Proverbul "bătaia e ruptă din rai", care justifică pedeapsa fizică, este contrazis de cercetări. Poemul "Children Learn What They Live" (Dorothy Law Nolte, 1954) pornește de la aceeași idee: atmosfera casei, de la critică și ostilitate până la încurajare și acceptare, devine ceea ce copilul învață despre sine și despre ceilalți.

Ignorarea este și ea o formă de educație

"E doar copil, îi trece", "și noi ne băteam când eram mici", "copilul meu nu face așa ceva": fiecare dintre aceste replici transmite același mesaj, anume că fapta nu are urmări. Kerr și Stattin (2000) au arătat că ceea ce protejează adolescenții nu este supravegherea strictă, ci o relație în care ei povestesc de bunăvoie ce fac și cu cine sunt. O astfel de relație se construiește cu timp și atenție, tocmai resursele pe care părinții prinși între serviciu, griji și ecrane le consideră de prisos. Aceeași inatenție ratează și semnalele copilului victimă: retragerea, notele în scădere, refuzul de a merge la școală.

Școala nu poate construi singură ce lipsește de acasă

Școala poate stabili reguli și poate preveni; Legea nr. 221/2019 a obligat unitățile de învățământ să acționeze împotriva bullyingului. Dar un profesor are douăzeci-treizeci de elevi, iar un părinte unul sau doi; bazele autocontrolului se pun în primii ani, înainte de școală; iar un profesor discreditat acasă nu poate menține disciplina la clasă. Fără a nega presiunea reală asupra părinților (modelul stresului familial al lui Rand Conger arată cum oboseala și greutățile economice scad răbdarea), educația nu se poate externaliza integral, așa cum nu poți externaliza somnul sau masa copilului tău.

Răsplată sau pedeapsă

Studiul lui Huesmann și Eron (1984) a găsit că agresivitatea se menține în timp și se transmite între generații: copiii agresivi tind să devină adulți agresivi, iar copiii lor sunt la rândul lor mai expuși. Teoria atașamentului (Bowlby, Ainsworth) adaugă că relațiile timpurii sunt prototipul celor de mai târziu: un părinte absent cu "motive întemeiate" poate descoperi că, la maturitate, fiul sau fiica nu are nici timp, nici disponibilitate pentru el. Legăturile sunt probabilistice, nu fatale, iar există copii minunați din familii dificile și invers; dar tendința este clară, și de aici înțelepciunea proverbului: cum ți-l crești, așa îl ai.

Ce se poate face

1. Întrebați înainte de a vă apăra: "Ce s-a întâmplat? Cum te-ai simțit? Ce ai putea face altfel?"
2. Stabiliți puține reguli, clare și aplicate la fel de fiecare dată, fără bătaie și fără umilire.
3. Fiți modelul pe care îl cereți: felul în care vă rezolvați propriile conflicte este curriculumul real.
4. Păstrați câteva momente comune fără ecrane și susțineți școala în fața copilului, discutând dezacordurile cu profesorul separat.

„Cum ți-l crești, așa îl ai.”

Violența copiilor este, în mare parte, rezultatul unor lucruri mărunte: un comportament ignorat, o limită negociată din comoditate, un model prost oferit, o conversație amânată. Copiii nu sunt "răsplată" sau "pedeapsă" în sens mistic; sunt oglinda în timp a atenției, a consecvenței și a exemplului pe care le-au primit sau nu. Întrebarea corectă nu este "ce va face școala cu copilul meu?", ci "ce fel de adult vreau să existe peste douăzeci de ani și ce fac azi pentru el?".

Daniela Gumann