Cine aruncă prima piatră

Există un moment, seara, când închid televizorul și tăcerea din casă mă lovește mai tare decât zgomotul pe care tocmai l-am oprit. Atunci mă întreb dacă lumea a fost mereu așa și noi nu am băgat de seamă, sau dacă ceva s-a stricat într-adevăr, încet, cum se strică lucrurile importante, fără zgomot și fără martori.

Nu știu răspunsul. Știu doar că ne-am obișnuit cu ura, iar obișnuința e mai periculoasă decât ura însăși. Un lucru care te mai scandalizează se mai poate vindeca. Un lucru care ți-a devenit firesc ți-a intrat deja în felul de a fi, ca normal.

Să începem cu o observație simplă, aproape banală. Când ceva scârțâie, un pod, o școală, un spital, o lege, avem două drumuri. Primul cere răbdare: să cauți cauza, să o înțelegi, să repari. Al doilea cere doar un nume: să găsești un vinovat și să-l dai pe mâna mulțimii. Primul drum e greu și lipsit de glorie, al doilea e rapid și foarte vizibil. Nu e de mirare că majoritatea alege ce e mai ușor. Vinovatul este o odihnă, soluția este o muncă. Cine caută un vinovat își poate culca conștiința liniștit, pentru că a "făcut ceva": a arătat cu degetul. Podul tot nu e reparat, dar sufletul s-a răcorit o clipă.

Mass-media, în cea mai mare parte, a înțeles de mult această slăbiciune a noastră și a transformat-o în marfă. Ura se vinde bine pentru că nu cere nimic cumpărătorului: nici cultură, nici efort, nici îndoială. Indignarea a devenit un spectacol zilnic, iar noi, spectatorii, am ajuns să confundăm furia cu virtutea. Ne simțim buni pentru că ne-am revoltat împotriva răului, fără să ne mai întrebăm dacă revolta noastră a făcut vreodată ceva mai bun în lume. Ba mai mult, ecranul din buzunarul fiecăruia a făcut din noi toți, deopotrivă, public și redacție. Nu mai putem arunca vina doar pe "ei", pe cei care fac știrile. Fiecare comentariu otrăvit, fiecare distribuire grăbită, fiecare cuvânt scris cu mânie și trimis în lume fără să fi stat o noapte în noi poartă semnătura noastră.

Și iată capcana în care mă prind chiar acum: scriu despre căutarea vinovaților și încep, pe nesimțite, să-mi caut propriul vinovat. Poate că asta e adevărata boală, un reflex mai vechi decât orice televiziune. Omul a avut mereu nevoie de un țap ispășitor. Doar că vechea lume avea măcar rușinea ritualului, iar a noastră are viteza rețelelor.

Mă gândesc apoi la felul în care vorbim. Ceva s-a rupt în arta, altădată firească, de a-i spune unui om că greșește fără a-l face să se simtă mic. Asertivitatea, această înțelepciune modestă, presupune un lucru pe care epoca noastră îl socotește slăbiciune: să-l respecți pe celălalt chiar în timp ce nu ești de acord cu el. Să spui "nu sunt de acord" în loc de "ești un prost". Să spui "m-a durut" în loc de "ești un ticălos". Între cele două formule se află toată distanța dintre o civilizație și o gloată.

Aroganța și disprețul pe care le întâlnim la tot pasul, la ghișeu, în trafic, pe scară, în coada de la magazin, mi se par tot mai puțin semne de putere și tot mai mult semne de frică. Disprețul este armura celui care se teme să nu fie disprețuit. Cine strigă mai tare ascunde, de regulă, o spaimă mai mare. Poate de aceea ne agresăm unii pe alții cu atâta ușurință: fiecare își apără, cu cuvinte ca niște pietre, o fragilitate pe care nu și-o recunoaște nici lui însuși.

Și vine apoi întrebarea care m-a urmărit cel mai mult: cum ajunge un copil de treisprezece ani la o ură atât de rece încât să rodească un plan, iar cei din jur să nu bage de seamă nimic? Nu voi pretinde că știu ce s-a petrecut în sufletul unui copil pe care nu-l cunosc. Orice explicație prea limpede ar fi o minciună comodă. Dar știu un lucru despre ură: ea nu se naște într-o dimineață. Crește ca mucegaiul, în tăcere, în colțurile nevăzute ale casei, acolo unde nu ajunge lumina nimănui.

Nu cred că părinții sunt, neapărat, nepăsători. Cred, mai degrabă, că suntem o epocă obosită, prinsă între griji, termene și ecrane, în care ne-am învățat copiii să se miște, dar am uitat să-i privim. Casele noastre s-au umplut de lumină albastră și s-au golit de priviri. Trăim sub același acoperiș și suntem, fiecare, pe o insulă. Un copil nu spune aproape niciodată "sufăr"; spune doar prin schimbări mici, o tăcere mai lungă, un zâmbet care lipsește, o politețe prea rece. Iar aceste semne nu le poate citi decât cineva care a avut răbdarea să-i fie aproape înainte ca ele să apară. Empatia nu e un sentiment spontan, ci o disciplină a atenției. Se pierde exact cum se pierde un mușchi pe care nu-l mai folosești.

Încotro ne îndreptăm? Nu cred în apocalipse. Cred în obișnuință. Nu ne prăbușim într-o zi, ne obișnuim, zi de zi, cu puțin mai multă asprime, cu puțin mai puțină blândețe, până când blândețea ne pare o naivitate, iar asprimea, realism. Aceasta e înfrângerea cea mai tăcută: nu aceea în care pierzi bătălia, ci aceea în care nu mai observi că ai încetat să lupți.

Și totuși, nu pot încheia cu disperarea, pentru că disperarea este încă o formă de comoditate. Dacă lumea ar fi pierdută, n-ar mai avea sens să scriu și nici tu să citești. Poate că singura rezistență care ne rămâne este una mică și aproape ridicolă prin modestia ei: să spunem un cuvânt blând atunci când ne-ar veni mai ușor unul tăios. Să ascultăm până la capăt înainte de a răspunde. Să-l întrebăm pe cel de lângă noi, într-o seară oarecare, "ce ai?", și să așteptăm, cu adevărat, răspunsul. Să nu căutăm vinovați până nu ne-am întrebat ce putem repara. Să ne privim copiii nu ca pe niște proiecte de împlinit, ci ca pe niște taine de înțeles.

O lume nu se vindecă prin decrete, ci prin oameni care aleg, în fiecare zi, să nu arunce prima piatră. Poate că nu vom schimba cu asta destinul veacului. Dar, cum ne învață mitul lui Sisif, valoarea unui om nu stă întotdeauna în victoria lui, ci în felul în care duce, cu demnitate și fără ură, piatra pe care a primit-o.

Daniela Gumann