Când moralitatea moare, rămâne doar legea universului

În România de azi, parcă totul se joacă pe dos. Suntem martorii unei realități în care hoțul strigă "hoțul" cu un tupeu greu de imaginat, iar cei care ar trebui să facă ordine în scenă privesc de pe margine, cu mâinile în buzunar. Așa arată spectacolul nostru absurd cotidian, cu aplauze reci și decoruri prăbușite, unde personajele par să-și fi pierdut textul, iar decorurile cad sub propria greutate.

Justiția – acel cuvânt mare, care ar trebui să însemne echilibru, moralitate, încredere – a devenit o umbră palidă. Procesele se întind pe ani de zile, oamenii sunt hărțuiți cu hârtii și termene, iar dreptatea se transformă într-un lux la care puțini mai speră. Președintele pleacă în concediu în timp ce țara fierbe, primăriile închid ușile în fața cetățenilor, poliția pare depășită, iar profesorii ies în stradă ca să-și strige amarul. Cine mai rămâne atunci să țină cumpăna dreaptă?

Cea mai dureroasă constatare este că nu mai tresărim la nimic. Țara nu mai trezește niciun sentiment, iar Justiția nu mai inspiră nici teamă, nici respect. Patriotismul a fost redus la clișee ieftine, responsabilitatea e un cuvânt ridiculizat, asumarea pare o glumă, iar spiritul civic e privit ca o naivitate. În locul lor, a înflorit "descurcăreala", șmecheria, fuga de răspundere. Am ajuns să trăim într-o societate unde oamenii se gândesc mai mult cum să păcălească legea decât să o respecte, a prins rădăcini mentalitatea "descurcărelii": cum să fentezi legea, cum să ocolești regula, cum să te strecori printre paragrafe.

Și cum să mai trăiești, într-o țară în care nu te mai simți protejat? Într-o țară unde polițistul se face mic, judecătorul închide ușa biroului, iar politicianul își face bagajele pentru o vacanță luxoasă, exact când ție îți ia foc casa? Rămâne întrebarea: care ar trebui să fie stilul de viață al omului cu moralitate, într-un peisaj așa de prăbușit?

Poate că răspunsul nu e în tribunale și nici în ușile ministerelor. Poate că singura șansă e să rămâi drept în tine însuți. Să-ți păstrezi coloana vertebrală, chiar dacă toți ceilalți se cocoșează după un pumn de bani sau o semnătură obținută pe șest. Omul cu moralitate n-are cum să fie un naiv, un fraier al sistemului, cum îl arată cu degetul "șmecherii zilei". El este, de fapt, singurul care trăiește cu adevărat liber – pentru că nu e prizonierul propriei minciuni.

Stilul de viață al celui cu moralitate nu e spectaculos, nu face rating la știri și nici like-uri la prima postare. Dar e un stil de viață de demnitate: să-ți plătești ce ai de plătit, să respecți ceea ce ai semnat, să nu profiți de slăbiciunea altuia. Într-o lume unde toți vor să tragă "Țepe" și să găsească scurtături, omul cu moralitate merge pe drumul drept, chiar dacă e plin de gropi.

Și da, poate că pare obositor să rămâi cinstit într-o țară unde parcă toți îți râd în față că încă mai crezi în bun-simț. Dar adevărul e că numai așa îți păstrezi liniștea nopților și chipul senin dimineața. Restul? Restul e doar haos. Și totuși… dincolo de hărmălaia cotidiană, există o lege mai veche decât toate codurile, mai aspră decât toate instanțele: legea universului, a echilibrului inevitabil. Poate că azi "hoțul" râde, sfidează și se laudă cu isprăvile lui. Poate că mâine va reuși să tragă pe sfoară încă o dată. Dar istoria, viața, energia, destinul – spune-le cum vrei – au o memorie lungă și neiertătoare. Echilibrul nu se lasă păcălit, are niște legi nescrise, mai puternice decât orice articol de cod penal. Ele vin din înțelepciunea lumii și au trecut prin generații, fără să-și piardă forța: Răul făcut se întoarce la cel ce-l face. Cum îți așterni, așa dormi. Fiecare pas greșit are umbra lui. Ce semeni, aceea vei culege. Nu cade frunza fără voia vântului. Roata se întoarce. Universul are răbdare infinită, dar nu uită niciodată. ⚖️

Cei care cred că sunt mai șmecheri decât toți, că pot trăi la nesfârșit pe spinarea altora, ajung într-o zi să se plângă mai tare decât victimele lor. Îi auzi suspinând teatral: "vai, dar de ce mi se întâmplă mie toate astea? eu ce-am făcut rău?"

Și răspunsul e simplu, chiar dacă nu le place: pentru că factura trebuie plătită. Nu-i trimite nici poliția, nici judecătorul, nici creditorul – ci viața însăși. Viața are o contabilitate mai exactă decât orice ANAF, și nu iartă nimic. Poți amâna scadența, poți jongla cu termenele, poți ascunde nota de plată sub preș – dar ea vine, sigur, și te prinde în cel mai nepotrivit moment.

De multe ori, nota asta nu vine în bani. Vine în sănătate, în liniște pierdută, în copii care îți răspund cu aceeași lipsă de respect pe care ai semănat-o tu în lume. Vine în prietenii false, în singurătatea aceea care apasă mai greu decât orice datorie bancară.

E ca și cum universul ar spune: "Ai consumat pe datorie, acum e rândul tău să plătești." Și nu există scurtături. Poți păcăli un om, doi, zece… dar nu poți păcăli legea echilibrului.

Așa că, paradoxal, "șmecherii" ăștia care se cred invincibili ajung să fie cei mai mari plângăcioși. Iar întrebarea "de ce eu?" are un răspuns pe care nu vor să-l audă: pentru că ai crezut că nu ți se aplică și ție regulile.

Daniela Gumann