Când „atenția” devine „șpagă” și bunul-simț devine infracțiune

Nu sunt medic, dar mi-aș dori să existe mai mulți oameni care gândesc ca ei. Oameni care au făcut ani de zile de școală, care cară în spate sute de ore de gardă și decizii grele. Care, da, uneori greșesc, dar de cele mai multe ori salvează. Iar în ultima vreme, parcă am început să vânăm medicii așa cum, altădată, oamenii ieșeau la vânătoare de vrăjitoare.

A luat șpagă? L-ați văzut? A cerut? Sau doar a primit un cadou de la un pacient care a simțit nevoia să mulțumească așa cum știe el? Poate cu un plic. Poate cu o pungă. Poate cu o borcan de dulceață. Sau cu un vin bun românesc, că tot ne mândrim cu ele în Diaspora.

Hai să fim sinceri până la capăt: câți dintre noi nu s-au bucurat când au primit un mic cadou de la cineva? O cafea bună de ziua noastră, o brioșă de casă de la colegă, un borcănel cu miere de la un prieten de la țară? Oare asta e șpagă?

Din inimă, nu din obligație

Am avut de-a face cu medici din România, dar și cu medici din Austria. Știți cu ce m-am dus la ei? Cu coșulețe artizanale, cu dulceață făcută de mine și etichetată frumos "rețetă românească". Cu vin românesc de calitate, cu cașcaval din țara mea, cu bucuria simplă de a dărui ceva din cultura noastră. Le-am oferit din inimă, nu pentru că mi-au cerut. Ba dimpotrivă: niciun medic nu mi-a cerut nimic vreodată.

Și-au primit zâmbind. Cu ochi care spun: "Ce frumos gest!" Nu au întrebat cât costă dulceața sau dacă vinul e de 70 sau 100 de lei. Iar eu am simțit că e o formă de recunoștință elegantă, nu mită.

Unde tragem linia?

Pentru mine, "șpagă" înseamnă cu totul altceva. Este atunci când dai bani ca să ți se închidă ochii la o infracțiune. Sau ca să "ungă" pe cineva într-un birou și să-ți aprobe un dosar pe nedrept. E o formă de corupție care pervertește sistemul și ne face pe toți să trăim într-un cerc vicios.

Dar un medic care îți repară genunchiul, îți scoate fierea sau îți salvează viața în ultimul moment... merită alt tratament. Nu spun că trebuie să i se dea bani — ci respect, încredere și poate, dacă simțim, o atenție sinceră. Nu obligată. Nu pentru avantaje. Ci pentru că omul acela a pus mâna pe suferința ta și a încercat să o facă mai ușoară.

Ipocrizia ne bate la ușă

Suntem rapizi la judecat. Vrem totul de la medici — empatie, răbdare, performanță, să nu greșească niciodată — dar când ajungem la necaz, tot la ei fugim. Îi vrem pe medici perfecți — să ne zâmbească larg chiar dacă sunt la a douăzecea oră de gardă, să fie calmi, blânzi, să ne explice ca la școală fiecare termen medical, să nu greșească niciodată, nici măcar o virgulă într-o rețetă. Să ne citească pe față, să simtă ce ne doare și, eventual, să ne și mângâie pe frunte când ne e greu.

Și dacă — Doamne ferește! — nu ne-au zâmbit când am intrat în cabinet, imediat punem eticheta: "nesimțit, arogant, rece, plătit regește și nu face nimic". Uităm că poate omul acela tocmai a ieșit dintr-o operație de șase ore, că poate a pierdut un pacient dimineață sau că pur și simplu e om, ca noi toți.

Dar când ne ia o durere din senin, când ne zvârcolim de panică și boală, când ne cade lumea în cap — tot la ei fugim. Cu lacrimi în ochi, cu dosare în brațe, cu speranță în priviri. Pentru că în ciuda tuturor plângerilor, știm că acolo, în halatul alb, e tot ce mai avem. Și ne punem viața în mâinile lor, fără rezerve.

E o ipocrizie aici pe care nu vrem să o recunoaștem. Seamănă leit cu relația noastră cu Dumnezeu. Când suntem bine, ne declarăm autonomi, ne credem stăpânii propriei vieți. Îl ignorăm, ba uneori îl și înjurăm, așa, de nervi sau din aroganță. Dar când ajungem la capătul puterilor, când intrăm pe ușa spitalului și ne tremură picioarele de teamă, strigăm "Doamne-ajută!" ca și cum n-am fi zis nimic urât în viața noastră.

La fel facem și cu medicii. Îi criticăm, îi bănuim, îi disecăm în grupuri de Facebook. Dar când vine necazul, uităm tot și ne agățăm de ei ca de ultima scândură într-o apă tulbure.

Poate că e momentul să fim puțin mai echilibrați. Să nu-i punem pe un piedestal nerealist, dar nici să-i coborâm în noroi pentru fiecare grimasă sau neatenție. Să ne aducem aminte că au și ei inimi care bat, copii care îi așteaptă acasă, suferințe pe care le duc în tăcere. Și, da, să recunoaștem că în multe cazuri, ne-au ținut în viață când noi nu mai credeam că se poate.

Respectul nu e un cadou. E o formă de normalitate. Și poate că dacă învățăm să fim mai blânzi cu ei, vom deveni și noi mai umani. Iar umanitatea, în vremurile astea, face mai mult decât orice tratament.

Mi-aduc aminte o conversație din Israel. Așteptam pe hol la ambasadă, iar un israelian mi-a spus:

"Voi, românii, vă supărați când dați mită. Eu, acum, aș da oricât numai să-mi rezolv problema." Voia să-și aducă iubita româncă în Israel, dar legea nu-i permitea. El nu vedea gestul ca pe o corupție. Ci ca pe o scurtătură printr-un sistem greoi.

Și atunci mă întreb: nu cumva e mai ușor să dăm vina pe oameni — pe medici, în cazul ăsta — decât pe sistemele corupte și procedurile alambicate care ne împing spre astfel de soluții?

E timpul să nu mai generalizăm

Există, desigur, și excepții. Sunt medici care cer. Sunt oameni care abuzează de poziția lor. Dar ei sunt minoritatea, nu regula. Și nu trebuie să aruncăm cu noroi în toată breasla pentru câteva cazuri.

Poate că nu toți medicii sunt sfinți. Dar cei mai mulți sunt oameni dedicați, care merită încrederea noastră, nu suspiciunea.

Hai să nu mai transformăm recunoștința în infracțiune. Și să nu mai alergăm cu torțe după cei care ne salvează, doar pentru că societatea ne cere "să arătăm cu degetul pe cineva". Hai să învățăm din nou să spunem "Mulțumesc!" — simplu, sincer și, uneori, cu un borcan de dulceață românească în mână. 

Daniela Gumann