Autobuzul

Merg zilnic cu autobuzul și uneori, călătoria mea se întinde pe mai mult de zece stații. Zece stații de gânduri, de priviri aruncate pe furiș spre ceilalți călători, zece stații în care mă las purtată nu doar de drum, ci și de întrebări despre oamenii din jurul meu.

În autobuzul acesta, suntem cu toții călători prin viață. Urcăm și coborâm, fiecare cu povestea lui, fiecare cu bagajul lui de griji și visuri. Mă uit la bătrânul de pe scaunul din față, cu mâinile sprijinite de baston, cu privirea pierdută pe geam. Oare la ce se gândește? Poate la sănătate, la vremurile de altădată, la prietenii care nu mai sunt. Îl văd ridicându-se greu la stația următoare, iar gândul îmi zboară la momentul în care și eu voi număra anii altfel, poate cu aceeași nostalgie în privire.

Mai încolo, o femeie de vârstă mijlocie își frământă mâinile. Are aerul acela preocupat, tipic celor care jonglează între copii, serviciu, părinți îmbătrâniți și timpul care nu mai ajunge pentru nimic. Poate în gândul ei e lista de cumpărături, poate o factură de plătit, poate un telefon pe care trebuie să-l dea cuiva drag.

Apoi, sunt tinerii. Îi vezi imediat: căștile în urechi, telefoanele în mână, râsete care se amestecă cu zgomotul orașului. Pentru ei, autobuzul e doar un alt loc unde își trăiesc poveștile. Îi văd scriind mesaje, chicotind, visând la weekend, la iubire, la viitor. Îi privesc și îmi amintesc cum era să fii acolo, să ai impresia că totul e posibil și că lumea a fost făcută să fie explorată, nu doar traversată.

Și inevitabil, mă gândesc la mine. La etapele prin care am trecut, la momentele în care eram și eu acolo, în pielea fiecărui călător din autobuz. Am fost și copil care se uita pe geam, punând întrebări despre lume. Am fost și adolescentă care credea că timpul e infinit. Am fost și tânără, prinsă între planuri și visuri. Sunt acum undeva între toate acestea, mereu în mișcare, mereu urcând și coborând prin propriile stații ale vieții.

Și totuși, chiar dacă fiecare are drumul lui, în autobuz suntem toți parte dintr-un moment comun, un fragment de timp pe care îl împărțim fără să ne dăm seama. Uneori, un schimb de priviri spune mai mult decât un dialog întreg. Alteori, un oftat greu se aude mai tare decât orice discuție.

Îmi place să-mi imaginez poveștile oamenilor. Să mă gândesc unde merg, cine îi așteaptă la capătul drumului, dacă îi așteaptă cineva. Îi privesc pe cei care urcă grăbiți, cu ochii în telefoane, pe cei care se sprijină de barele reci, obosiți de o zi care poate nici n-a început bine. Îi văd pe cei care zâmbesc în gând și pe cei care privesc prin geam ca și cum ar căuta răspunsuri în vitrinele magazinelor sau în fețele trecătorilor.

Și mereu mă întreb: câți dintre noi suntem conștienți de călătoria noastră? Câți vedem cu adevărat ce se întâmplă în jur? Câți ne dăm voie să simțim prezentul, fără să ne lăsăm furați de gândurile despre ce a fost sau despre ce urmează?

Autobuzul înaintează prin oraș, iar viața noastră curge odată cu el. În fiecare stație, cineva coboară și altcineva urcă. Așa e și în viață: unii pleacă, alții apar. Nicio călătorie nu seamănă cu alta, deși drumul pare același.

Poate că, dacă am învăța să privim mai des în jur și nu doar în ecranele noastre, am descoperi că fiecare călătorie, oricât de banală, poate fi o lecție. Poate că am înțelege că fiecare chip de lângă noi are o poveste pe care n-o vom cunoaște niciodată, dar pe care o putem respecta. Poate că am învăța să fim mai prezenți, mai răbdători, mai umani.

Autobuzul oprește din nou. Urmează stația mea. Cobor cu gândul că, în fond, toți suntem doar niște trecători printr-un oraș mult mai mare decât credem. Și că indiferent de unde venim și unde mergem, important e să ne trăim călătoria cu ochii deschiși și sufletul atent. Așa e și viața: o continuă schimbare, un du-te-vino de oameni, de emoții, de povești care se intersectează pentru câteva minute, apoi se împrăștie în toate direcțiile.

Mă uit la ceilalți și înțeleg că, deși suntem atât de diferiți, ne unește același drum – fiecare dintre noi își trăiește călătoria în felul lui. Și poate asta e frumusețea vieții: că suntem toți niște călători, în același autobuz, dar spre direcții diferite.

Daniela Gumann