Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se întâmple

Trăim vremuri ciudate. Și nu e doar o frază aruncată în vânt, ci o constatare amară, elegantă și trist de adevărată. Într-o lume în care avem libertatea să mergem unde vrem, să spunem ce ne trece prin cap, să bem lapte de migdale și să ne punem botox în frunte, se pare că ne e dor de... salamul cu soia și de rațiile de tacâmuri de pui, de pâine, zahăr, ulei și multe altele. Azi, cu frigiderele pline și rețelele sociale în buzunar, ce facem? Căutăm rețete vegane cu tofu. Bem lapte de ovăz. Punem soia în salată. Și ne plângem. Ne plângem că "e prea multă libertate", că "nu mai sunt valori", că "ne era mai bine în comunism".

Dar nu despre alimente e vorba aici, ci despre o realitate care doare: un număr înspăimântător de oameni își doresc înapoi comunismul. Cu tot cu frica de Securitate, cu frigul din apartamente și cu ușile încuiate când se discutau "chestii serioase". Păi bine, oameni buni, ați uitat cum e să nu ai voie să gândești? 

E ușor să-ți fie dor de ceva ce n-ai înțeles niciodată cu adevărat. Când vezi un sondaj de opinie care arată că un procent semnificativ din populație regretă comunismul, te ia cu frig, nu cu nostalgie. Nu pentru că n-am înțelege nevoia omului de siguranță, de predictibilitate, de stabilitate – ci pentru că ne amintim ce a însemnat, de fapt, acea stabilitate: uniformizare, îndoctrinare, lipsă de perspectivă. Și totuși, de unde vine dorul ăsta straniu? Simplu: dintr-un loc în care libertatea e prea grea de dus, iar responsabilitatea propriei vieți devine o povară. E mai ușor să ți se dea o cartelă decât să-ți asumi că ai greșit la alegeri. E mai simplu să ai un loc de muncă impus, decât să-ți cauți tu sensul. E mai confortabil să nu alegi, să nu decizi, să nu lupți. 

Să ne înțelegem: în 1989, țara asta era o rană. O mare rană colectivă. Oameni ieșeau în stradă urlând: "Vrem democrație!", "Jos dictatura!", "Vrem să plecăm din țară!". Și au plecat. Mulți. Cu riscuri enorme, pe jos, prin Ungaria, prin Iugoslavia, cu pașapoarte false, cu dor de libertate în sânge și America în suflet. Și-acum? Acum când poți zbura cu 130 de euro la Viena, Londra, Roma, scrii cu nervi pe Facebook că ești sclavul Europei. Că te exploatează sistemul. Că în comunism măcar aveai serviciu. Da, dragă, aveai. Îți dădeau un post la CAP, la uzină sau la biroul de propagandă. Nu conta ce știi, conta să stai. Să te conformezi. Să nu deranjezi. Și uite cum, încet-încet, nostalgia asta se strecoară ca o molie în dulapul gândirii. Îți roade discernământul și te face să crezi că un regim care ți-a ucis demnitatea era, de fapt, protectorul tău. Și totuși, de unde vine dorul ăsta straniu?

Simplu: dintr-un loc în care libertatea e prea grea de dus, iar responsabilitatea propriei vieți devine o povară. E mai ușor să ți se dea o cartelă decât să-ți asumi că ai greșit la alegeri. E mai simplu să ai un loc de muncă impus, decât să-ți cauți tu sensul. E mai confortabil să nu alegi, să nu decizi, să nu lupți.

Libertatea doare. Mai ales când n-ai exercițiul ei

A fi liber înseamnă să fii responsabil. Să accepți că nu ți se cuvine totul, că nu ai drepturi fără obligații, că viața nu e un contract social în care statul îți garantează confortul. E mai ușor să arunci vina pe "sistem", pe "capitalism", pe "Uniunea Europeană", decât să recunoști că ai stat 10 ani în același loc de muncă doar pentru că ți-a fost frică să pleci.

E greu să fii simplu. Să nu alergi după imagine. Să nu vrei să pari ceea ce nu ești. Să trăiești curat, onest, decent. Dar exact acolo e cheia. În firesc, în măsură, în răbdare. Nu în trecutul idealizat, nu în visuri socialiste despre egalitate, ci în a trăi conștient, cu ochii deschiși, în prezent. Ne e dor, nu de Ceaușescu, ci de sentimentul că cineva avea grijă de noi. Chiar dacă acel "cineva" ne controla viața ca pe un tablou Excel. Problema nu e că oamenii vor înapoi în comunism. Problema e că nu știu încotro vor azi. Pentru că libertatea vine cu o responsabilitate care apasă greu: trebuie să te întreții, să te formezi, să-ți alegi drumul. Nu mai vine nimeni să-ți spună ce să faci, când să taci, ce să iubești.

Și vai, ce greu e să alegi!

Daniela Gumann