Am învățat, cu timpul, să fac pași înapoi. Nu din teamă, nu din slăbiciune, ci dintr-un soi de igienă interioară. Pentru că, oricât de obișnuit ar fi să înghiți cuvintele nespuse și să-ți pui zâmbetul politicos peste orice situație stânjenitoare, uneori știi că ceea ce pare strălucitor la distanță, de aproape miroase a impostură.
Sunt momente când tăcerea mea e înțeleasă greșit.
În liniștea aceea adâncă, când orașul tace și ceasul pare că respiră în locul lumii, eu îmi găsesc adevăratul timp — pentru scris, pentru citit, pentru a fi eu. Îmi place să cred că atunci, când toți dorm, literele îmi aparțin mai intens. Nu mai există grabă, nici cerințe, nici telefon care sună. Doar eu și povestea. Fie că e...
Nu sunt medic, dar mi-aș dori să existe mai mulți oameni care gândesc ca ei. Oameni care au făcut ani de zile de școală, care cară în spate sute de ore de gardă și decizii grele. Care, da, uneori greșesc, dar de cele mai multe ori salvează. Iar în ultima vreme, parcă am început să vânăm medicii așa cum, altădată,...
Ei bine, dragi români, s-a tras cortina și spectacolul grotesc s-a încheiat: eu am votat cu toată credința, dar am primit înapoi un circ ambulant, cu AUR la microfon și POT la tobe. Nu m-am înscris la spectacol, dar uite-mă aici, prinsă în loja fraierilor care încă mai cred în biletul lor de vot.
În fiecare an, pe 3 mai, se bat toți pe spate și spun sus și tare cât de importantă e libertatea presei. Politicienii scot discursuri sclipicioase, instituțiile se dau mari apărătoare ale dreptului la exprimare, iar publicul aplaudă, fără să clipească. Dar hai să fim sinceri: câți mai cred, cu adevărat, în presa liberă?
Dacă mă-ntrebi azi cine sunt, îți spun limpede: sunt femeie. Și asta e mai mult decât suficient. Nu-s aici să cer validare, nici să mă încadrez în tiparele care au fost desenate fără să fim întrebate. Sunt aici să-mi port ființa cu demnitate, așa cum e: completă, imperfectă, adevărată.
Într-o lume unde totul pare să strălucească, adevărata artă este să alegi ce are cu adevărat lumină. Pentru că, în lumea asta plină de tarabe cu marfă strălucitoare, adevărata eleganță e să alegi… discret, dar sigur. Aleg ce-mi dă noblețe, nu ce-mi vinde poleială. Și asta se aplică și la bijuterii, și la oameni, și la... opțiuni pe care...
Uneori, recunosc, mă încearcă ispita să răspund. Să întorc vorba ascuțită cu și mai multă ascuțime. Să plătesc lipsa de respect cu aceeași monedă ruginită. Să le arăt acelor "oameni" — dacă se mai pot numi așa — că și eu știu să mușc, nu doar să zâmbesc.
